Drumul către Budapesta e pavat cu șoferi nebuni

90 de lei. Atît te costă drumul din Constanța pînă la Budapesta și înapoi, dacă știi cum să vorbești cu șoferii de TIR, dacă reușești să-i ții de vorbă cînd li se face somn și dacă nu-i enervezi prea tare cu politica. Cu puțin noroc, poți găsi cazare gratuită în fiecare localitate de pe drum, prin Couchsurfing și, de nu, acolo oricum sînt destule canapele și saltele aruncate în mijloc de stradă, la îndemîna oricărui hoinar sau drumeț.

90 de lei și o agendă pe care să ai trecute inițialele sau prescurtările orașelor prin care vrei să treci.

Ca de obicei, în loc să ne pornim dimineața, ne prinde amiaza la ieșirea din oraș. Aici e întotdeauna cel mai greu. Am impresia că dobrogenii-s mai răi, mereu stăm mult pînă ne ia ci­neva din Constanța. În vreo 40 de mi­nute opreș­te primul șofer și, nici bi­ne nu intrăm pe autostradă, că facem greșeala să pomenim ceva de politică. „Păi, dacă încă mai era Ceaușescu la putere, acum eram prima țară din Europa, și du­pă noi Germania și Fran­ța. ­­As­­cul­ta­ți-mă pe mine, sediul Băn­cii Mondiale era în România acum!”, ne spune omul cu convingere în timp ce trage cu sictir din Kentul lung și depășește ma­și­nile mai mici.

Ajungem repede în București, tra­versăm orașul cu metroul și, fără să pierdem prea mult timp, ne punem la autostop spre Vâlcea. De pe sensul opus un tip dintr-un Jeep claxonează și ne face semn că întoarce și ne ia. Ni se pare puțin dubios, dar rămînem pe loc, n-avem nimic de pierdut. În cî­te­va minute apare lîngă noi și ne urcăm. „Uitați, băieți, care e treaba, eu vă duc pînă la prima benzinărie, aici, și vă ia un băiat de-al meu care vă duce la Vâl­cea. El merge pînă la Alba Iulia, dar pe voi vă lasă la Vâlcea. Cîți bani a­veți? 20 de lei? E bine. Îi iese și lui de-o pîine, vă faceți și voi treaba”, ne spu­ne re­pede, cu tonul unui om mereu ocupat, mereu cu ochii-n patru, gata să ciu­­peas­că un leu de-aici și unul de-acolo.

În timp ce conduce agitat începe să se plîngă de mai marii țării. De-odată, simt scîrbă în tonul lui. Dar nu e cea a unui om scîrbit de faptul că se fură, ci mai mult că n-a apucat și el să tragă cît ar fi vrut. „Ăștia-s chiar ne­simțiți, mă, să mor eu, știți cum erau boierii înainte, stăteau la masă și mîn­cau, dar mai lăsau ceva acolo pe os și pentru sclavi, să aibă ce roade. Ăștia sug tot osul. Știi cum atunci cînd scurgi mierea din borcan mai rămîne așa, ceva pe margine? Ăștia nu, ling totul de șlefuiesc borcanul, să încapă și mai mult data viitoare”, spune cu glasul unui maniac. Noroc că oprim în cu­rînd, unde băiatul, angajatul lui de 26 de ani, îl așteaptă de aproape trei ore să-i dea banii de benzină, să plece în cursă. „Stai așa, că nu-ți mai dau bani, îți dau doar 20, nu, 25 de lei, să-ți ajungă de benzină pînă la Crevedia, și de acolo îl suni pe Florin, e undeva pe dreapta, într-o spălătorie – vulca­ni­za­re, și îți bagă el motorină cu un leu douăzeci mai ieftin”, se gîn­deș­te în­tre­prinzătorul nostru om de afaceri.

Motorina neagră

Și așa, după aproape două ore și un am­buteiaj, ne trezim într-un sat la 20 de km de București, într-un garaj ma­re, cu ușile închise, „să nu treacă po­liția”, într-o camionetă cu cauciucuri de tractor în spate, în rezervorul căreia doi oameni, unul scund, cu oche­lari, și celălalt mai slab, înalt și negru, toarnă motorină din butoaie mari de plastic.

„Nici eu nu știu de unde e, dar știu că-i proastă”, ne mărturisește șoferul în timp ce urcăm pe Valea Oltului cu 20 de km la oră și pedala de accele­ra­ție călcată la maxim. „Cel mai probabil furată de pe la camionagii”, își dă cu părerea, dezinteresat. „Cînd lu­cram pe legume – fructe nu mai trebu­ia să fac piața. Acum, ce să fac cu cauciucul ăsta? N-am la ce să-l fur. Luam cî­te un măr din fiecare cutie și nu se prindea nimeni, iar eu mă întorceam cu sa­co­șele pline acasă”, adaugă, la fel de pa­siv. N-are chef de nimic. Șeful îl tri- mite și după mo­to­ri­nă ieftină și proastă, îi ciupește și din bani – ne mărturisește că pînă și din cei 20 de lei pe care îi dăm noi o să-i ceară jumate – și vrea să și ajungă repede cu marfa la destinație. Și, pe bu­nă dreptate, din sfert în sfert de oră îl sună Cristian și, printre al­te­le, îl în­treabă și dacă a apucat să ne ia banii.

Cum deja-i tîrziu, îi spunem să ne lase direct în Sibiu, de unde luăm un tren de noapte spre Cluj. Pe drum în­să nașul își dă seama că nu-i convine cîți bani i-am dat și ne dă jos în Aiud dacă nu mai punem încă 15 lei de fie­care. „Prea mult, cu banii ăia facem 400 de kilometri cu autostopul”, ne gîn­dim fără s-o mai spunem și co­bo­rîm. Încercăm să mai prindem o oră de somn în sala de așteptare, poate s-o mai lumina de zi, după care ne por­nim spre ieșirea din oraș. La autostop mai stă un polițist tînăr, care probabil lu­crea­ză într-unul din satele din jur. Îl lă­săm pe el să ia prima mașină, după care ne urcăm și noi într-altă ca­mio­ne­tă. Pierdem ziua prin Cluj, ne întîlnim cu Hannah și Mischi, cuplul de pe Couchsurfing care urmează să ne găz­­duiască și, după alte cîteva beri și dis­cuții, ne ducem la somn.

Ne trezim, mîncăm un senviș și-un hotdog și ne punem iar la autostop. După vreo jumătate de oră oprește altă camionetă, cu un șofer tînăr, accent au­­tentic ardelean, dar puțin speriat de poliție. „Tu va trebui să-ți pui ceva pe piept care să imite centura de siguran­ță, altfel dacă ne prinde poliția, pe mi­ne mă amendează”. Îi dau lui Ma­rius hu­sa de la aparatul foto, își pune cu­rea­ua peste tricou și plecăm. Vor­beș­te cu toți colegii prin stație și niciodată nu reușește să pronunțe ca lumea „da, co­legu’, ai un emveceu din ăla sub pod, cum intri în oraș” (n.r.: corect este MCV). Ne povestește cum a slăbit zece kilograme într-o săp­tămînă, după ce a călcat și omorît un biciclist beat, și îl vedem cum aproape i se închid ochii la vo­lan. Mai are o zi și jumătate pînă la prima pauză de somn și noi ne ru­găm să ajungem mai repede în Ora­dea. Ne lasă aproape de Kaufland, lîn­gă niște fete care fac autostopul în scopuri financiare și, după ce mîncăm ceva pe grabă, ne în­drep­tăm spre ieșirea care duce la Vama Borș.

Trece o oră și singurii care-au oprit sînt doi tineri cu o dubă care ne spun că nu pot lua decît o singură persoană. Dar cum se înserează și în Ungaria n-am avea cum să dăm unul de altul, ho­tă­rîm să rămînem împreună. Mă gîn­­desc că ar fi bine să scriem pe agenda lui Marius „Borș” și să încercăm să fa­cem autostopul pînă acolo inițial și în cî­te­va minute oprește alt tînăr, cu o ma­șină mică. „Băieți, vă las în primul orășel du­pă graniță. De acolo puteți merge di­rect la Budapesta, sau să în­cercați prin Debrecen, de unde e au­to­stra­dă”, ne spune în timp ce gonește cu 130 la oră.

Oprim în orașul cu nume prea greu de reprodus, schimbăm cîte 50 de lei în forinți și continuăm cu au­tos­to­pul spre Budapesta. Oprește tot un ro­mân, șofer de TIR, dar cu o ma­șină mică. E în timpul liber și merge la un botez. Claxonează toate prostitua­tele de pe drum, după una chiar în­toar­ce capul și-i face cu mîna. Ne spune că face drumuri în țări precum Kazak­h­stan, Kosovo, Rusia și cum a dus ma­te­rialul pentru autostrada Tran­sil­va­ni­ei din România în Kosovo, oda­tă ce s-a întrerupt contractul. Nu pare să aibă nevoie de banii noștri, dar Ma­rius spune să-i lăsăm totuși 20 de lei, așa, pentru botez.

Camera de vis

E noapte, sîntem în Budapesta, nu știm boabă de maghiară și avem doar adresa tipei de pe Couchsurfing la care trebuie să ajungem, scrisă în agen­dă. Întrebăm un cuplu tînăr, care nu știe engleză, sîn­tem duși într-o sta­ție de autobuz de un­de luăm prima ma­șină spre ce credem noi că e centrul orașului. La capăt de linie, șoferul ne spune să ne urcăm în 30. În 30 în­trebăm mai departe și ni se spune să co­borîm și să mergem la prima gură de metrou. Mergem și cu metroul pînă la capăt, urcăm la suprafață și alt tînăr ne îndrumă spre alt autobuz. Ajungem în sfîrșit la stația Kiraly Utca, pe strada Terez. Sunăm la interfonul a ceva ce pare a fi cel mai scump bloc din oraș și brusc ni se pare că am intrat într-o glumă proastă făcută de Kafka. Noi, doi autostopiști obosiți, cu ochii grei, nebărbieriți și cocoșați de rucsa­curi, sîntem întîmpinați de două blon­de de 18 ani într-un apartament parcă decupat dintr-un palat.

Terminăm o sticlă de vin, povestim cîte puțin despre fiecare și într-o oră începe să se umple apartamentul. Susie, ai cărei părinți sînt în vacanță în Turcia, a răspuns afirmativ la toate cererile de găzduire de pe Couch­sur­fing. Sîntem acum la ea-n apartament doi români, doi croați, un neamț și-un italian și urmează a doua zi să mai apară și alți hoinari.

Ungurii au un obicei ciudat. De cî­teva ori pe an își lasă în fața scării de bloc lucrurile de care nu mai au ne­voie și pe care le-ar putea lua cei mai nevoiași: saltele, canapele, fotolii, genți, valize, orice. Numai că acest obicei e folosit de cei mai mulți ca o scuză să-și arunce tot gunoiul din casă pe străzi fără ca nimeni să spună ceva. Poposim pînă la urmă în Szimpla, barul unde totul e făcut din obiecte vechi – mese din roți de bicicletă, bănci din bucăți decupate de trabant – și alte obiecte aleatorii, cum ar fi o colivie de papagal atîrninînd de o sfoară de undeva de sus și cîteva pături colorate agățate de sfori, care te fac să crezi că ești în Havana. Ne în­toarcem la apartament, dormind cu fereastra deschisă, auzim spre di­mi­nea­ță cum toate gunoaiele din stradă sînt luate de către oameni ai primăriei cel mai pro- babil. Cînd ieșim în stradă, mai găsim doar cîteva saltele revendicate de boschetarii care încă nu s-au trezit.

După două zile e vremea să ne-n­dreptăm spre casă. În autobuzul care ar trebui să ne ducă spre ieșirea din oraș întrebăm doi băiețași dacă e bun drumul. Tipii stau cu picioarele pe scaunele din față și beau bere la cutie. Tocmai de-asta ne surprinde cînd unul dintre ei scoate un laptop mini, des­chi­de Google Translate și Google Maps și începe să ne explice ce și cum. Ne dăm jos salutîndu-i grăbiți cînd ne dăm seama că mai mult ne încurcă și, la prima benzinărie, cu Szeged scris pe agendă, ne pornim la drum. Ne ia un ungur care ne lasă pe autostradă, la jumătatea distanței dintre Budapesta și Szeged, lîngă o altă benzinărie, și de aici începe distracția.

Stăm la intersecția dintre strada ca­re iese din parcarea benzinăriei și autostradă, deși ilegal, și încercăm să facem cît mai mulți șoferi să ne vadă agenda cu orașul scris pe ea, avînd în același timp grijă să nu fim călcați de vreunul mai grăbit. Așa cum ne așteptam, într-un sfert de oră apare și po­li­ția rutieră maghiară, un milițian cu cas­că, ochelari de soare și fața dolofană, aducînd a Steven Segall, care ne spune să plecăm. Noroc că-i vine lui Marius ideea să încercăm la TIR-u­ri­le din parcare, pentru că văzusem mul­te cu număr de România. „Mergeți la băieții cu frigurile, că noi restu avem restricție”, ne spune un tip fără tricou, care se mai lovește cu prosopul peste spate pentru a alunga muștele. Băieții „cu frigurile” (n.r.: frigorifere) sînt cei care transportă carne și nu au res­tric­ție duminica. Găsim doi colegi care, cînd ne văd, vorbesc unul cu celălalt prin stații: „Ce facem, Neluțule, să-i luăm pe ăștia doi?”. În zece minute, eu într-o cabină de TIR, Marius în alta, gonim înapoi spre Ro­mânia. Costel îmi spune „Ascultă la mine, Ticule” de fiecare dată cînd începe o frază și îmi mărturisește că numai cu două sau trei zile în urmă niș­te autostopiști i-au furat telefonul, deci nici eu nu știu de ce m-a luat. Cei doi aduc carne din Olanda și ne povestesc cum ce pri­mim noi e din porci crescuți cu steroizi, care fac 100 de kilograme într-o lună. Iar după ce marfa ajunge aici, e din nou injectată, încît dintr-un kilogram de carne se fac zece kile de salam. După ce trecem granița, Costel începe să dea telefoane: „Ia zi, te rezolv cu niște jambon și ceva de pe spate? Ca de obicei (face niște calcule în șoaptă), două milioane jumate”. Apoi se uită la mi­ne, „uite-așa ne descurcăm și noi, cum putem”.

Din Arad spre Timișoara ne iau doi băieți care, din cîte ne dăm seama din conversațiile lor telefonice („vezi că am nevoie de niște numere roșii pe Audi-ul ăla pînă marți”), se ocupă cu mașini furate. Îl întreb totuși din curio­zitate pe șofer de unde vine și-mi spu­ne doar scurt, cu subînțeles, „afaceri”. Ne lasă motorul undeva la intrarea în Timișoara și băieții scot un bidon de cinci litri de benzină din spate și alimentează mașina. Mai poposim două nopți în Timișoara, la aceeași Couch­sur­feriță care ne-a primit și anul trecut, după care plecăm grăbiți spre ca­să.

Nici nu ne dăm seama cum trece drumul pînă la Caransebeș. Aici par­că deja avem etichete pe noi. Mergînd prin oraș, oprește o dubiță și șoferul ne întreabă „unde mergeți, băieți?” Din pă­cate, are treabă în altă direcție. Luăm al­tă camionetă cu care mergem pe ma­lul Dunării, trecem de Porțile de Fier și ajungem într-un final în Slatina, de un­de ne ia mașina presei, care se în­toar­ce din Craiova cu returul (n.r.: zia­rele care nu s-au vîndut) la București.

Veteranul

E noapte și speranțele să ne mai ia cineva au scăzut drastic. Stăm aproape descumpăniți în fața unei benzinării din Cățelu, făcînd glume ca să mai treacă din sictir, cînd apare și îngerul salvator, un TIR mare, cu cabină albă și șo­fer veteran. Bogat la 60 și ceva de ani, care face meseria asta doar din plă­ce­re. „Eu știu că și nevasta mea, ca ori­ce femeie de șofer, e bagaboantă”, ne spu­ne în timp ce trage din țigara lungă cu filtru roșu și depășește mașinile pe aceeași autostradă pe care ne aflam acum o săptămînă. A făcut avere din mie­rea de albine, are pușcă de vînă­toa­re cu ca­re iese de fiecare dată cînd îi vine che­ful și ia autostopiști pentru că-i place să povestească, chiar dacă ei dorm, cum am făcut și noi, fără să le ceară bani. „Nu vă amăgiți somnul, luați și dor­miți”, ne spune blînd, ca un bunic neobosit. Ne refuză categoric banii și, cît se poate de sincer, în timp ce coborîm ru­csacurile din cabina TIR-ului, „sper că v-a plăcut călătoria”.

Ioan STOLERU