De la Mediterană la Bahlui

În Campusul Tîrgușor Copou te simți ca într-o fortăreață pentru că in­diferent de unde vii, dai peste excavatoare, fal­nice straje ale căminelor studențești. Prin urmare, nici nu apuc să ies de pe a­leea care duce către cantina de la Agro­nomie că atenția îmi e atrasă de cî­te­va salopete.

Șase oameni și-au găsit sca­un și masă pe cîteva bucăți de be­ton, pe o roabă sau mă­nîn­că în picioare. Nu a terminat nici unul facultatea, iar cîți­va dintre ei nici liceul, dar se laudă că au „școa­la vieții” și spun ei că asta i-a făcut mai înțelepți.

Toți bărbații mă­nîn­că cu poftă din merindele aduse de a­ca­să sau cum­pă­ra­­te de la vreo alimen­tară de lîn­gă punc­tul de lucru. Doar unul dintre ei pri­veș­te încruntat în pă­mînt. In­tru în vorbă cu el și, deși se ui­tă pie­ziș, parcă spu­nînd­u-mi „ce mă in­te­re­sează”, îmi răs­pun­de totuși. A­flu că îl cheamă Sandu și abia a îm­pli­nit 29 de ani, însă arată cu zece ani mai bătrîn. Are o înfățișare scheleti­că, cu pomeții us­cați și ochii intrați în or­bi­te, iar hainele prea largi par a se scur­ge de pe el. Pînă și cas­ca i se leagănă pe cap ca și cum ar sta într-un par. I­me­diat ce stinge o țigară își a­prin­de alta. A termi­nat înaintea ce­lor­lalți pauza de masă pen­tru că „nu-ți ia prea mult să termini cîteva măs­li­ne, o bucată de salam și o sută de gra­me de telemea. Ăsta-i meniul care mi-a in­trat în sîn­ge în Gre­cia”, spune băr­ba­tul mă­run­țel. S-a întors în țară de cîteva luni îm­preună cu unchiul său. Timp de doi ani nu s-au întors. Au fost ne­voiți, pentru că își găseau tot mai rar de lucru pe-aici.

Muncitor, caut nevastă

Era tocmit cu ziua de oricine avea ne­voie de el, „de la cărat na­ve­te cu bă­utură în taverne pînă la udat nuci în grădinile oamenilor”, dar de cele mai multe ori lucra în agricultură. „Era așa de cald acolo că după jumătate de zi de muncă parcă nu mai aveai ce transpira. Iar cînd ajun­geam să fac un duș, seara, mi se desprindea pur și sim­plu părul de la subsiori.” Dar nu mun­ca l-a fugărit din țara lui Ho­mer, ci tra­iul din ce în ce mai greu și banii tot mai puțini. „Cum nu lu­cram cu carte de muncă, mai pri­meam și țepe. Mun­ceam cîte o zi fă­ră să ve­dem un ban, doar pe mîn­ca­rea și apa pe care ne-o aducea la amia­ză”, po­ves­tește San­du, iar fiecare propo­zi­ți­e i se termină cu cîte o în­ju­rătură. Deși mici și afundați în or­bi­te, ochii scînteiază viu, iar bu­ze­le i se strîng a ură.

Mun­ci­torii termină într-un final prîn­zul și pun departe furculițele și-și iau în primire lopețile, gălețile cu mor­­tar sau mistriile. E semn că și Sandu trebuie să se întoarcă la mun­că, iar du­­pă ce trage din țigară pînă ajunge la filtru îmi spune care-i de fapt du­rerea lui. Nu vrea nimeni să-l ia de băr­bat.

Andrei MIHAI