Autostopistul pierdut

Am vrut doar să plec acasă și era să mă pierd în grădina carpatină pentru că, la români, toate drumurile duc la dracu’.

Nu am prins trenul care mă du­cea la destinație și am luat-o la au­tos­top pe străzile mioritice. Am a­juns la stația de alimentare Petrom de la capătul de linie al tramvaiului 2 și, după un minut de așteptare, a oprit un tip bine făcut cu o dubă ma­re și albă precum chelia lui care a fost mai mult decît binevoi­tor. La un mo­ment dat, a vrut să îmi dea să mă­nînc dintr-o bucată de brînză din ca­re înfuleca cu poftă. Cînd a oprit vor­bea la telefon. „Alo? Da, da! Merg acolo și rezolv eu tot ce trebuie. Oho! Le vin eu de hac dacă nu se rezolvă”. Eu: „Mergeți la Su­cea­va?”. Avea nu­măr de București. Mi-a făcut semn din mînă să urc în ma­șină și am înțeles că are drum în aceeași direcție în care merg și eu, dar nu a fost chiar așa. Mă grăbeam, deci am urcat. „Știi, eu nu merg la Su­ceava, dar pot să te duc într-un loc bun de stat la ocazie pe europeană. Deviezi un pic de la drum, dar prinzi sigur și ajungi mai repede, că e drumul mai bun și de acolo mai ai un pic”, deja începea să îmi pară rău că am urcat la bordul „lu’ Lenuța”. Așa și-a botezat el duba din ’87. Am ador­mit chiar dacă omul îmi po­ves­tea des­pre ciorba cea bună care îl aș­teap­tă aca­­să.

M-a dat jos la Castelul de Apă de la Roman. Acela era un „loc bun de făcut cu mîna la șoferi”, după spu­­sele bucureșteanului. Nu a fost. Am stat singur în cîmp mai mult de-o oră. Ni­meni nu voia să ma ducă aca­să. Mă gîn­deam ce bine ar fi fost să treacă vreun RATP pe acolo. Aș fi plă­tit și amenda.

Se întunecase și hîrtia mea șifo­na­tă pe care scria strîmb „SV” nu se mai vedea din ma­șină. Nici măcar nu mai claxona nimeni. M-am gîndit să scot laptop-ul din geantă, să scriu în Word „SV”, să măresc corpul de li­te­­ră cît să ocupe o pa­gi­nă și poate ci­neva se va opri măcar să mă în­trebe dacă nu sînt ne­bun. A trecut o jumă­ta­te de oră de cînd stă­team cu display-ul la vedere ca un cerșetor din secolul al XXX-lea.

Și tocmai cînd începeam să înjur a oprit o mașină. „Tinere! Ce faci? Așa arată autostopistu’ modern? Hai, ur­că! Să știi că nu merg pînă la Su­ceava, dar de la Moțca mai ai doar un pic (n.r. – 60 km)”. Nu am mai pu­tut scoate laptop-ul pentru că ploua to­ren­țial. Atunci mă gîndeam că la Castelul de Apă orice șofer mai corpolent decît mine m-ar fi pu­tut întreba: „Prietene! Nu-i păcat să ții laptop-ul în ploaie? Dă-mi-l mie ca să nu rămîi de tot pe-aici!”. Am mai schimbat două mașini și am mai mers pe jos un kilometru prin sate de care nu mai auzi­sem, dar am găsit Suceava.

P. S.: Am ajuns în oraș la ora 23 și nu m-am mai dus acasă. Bateria telefonului și a laptop-ului erau demult des­cărcate. Nu mai aveam bani și nici haine uscate, dar știu că nici data vii­toare nu merg cu trenul. Nu ar fi fost mult mai plictisitor?

Victor ILIE