101 dalmațieni și un singur leopard

E greu să fii Omul Peșterii la ba­lul mascat. Înconjurat de atîtea zîne, prințese din păduri adormite, spirite re­le cu fuste scurte și cîteva cadîne, abia te abții să nu iei, la fel ca-n de­sene, vreo mîndră de păr și să pleci cu ea înapoi spre peștera-cămin. Am lăsat însă ciomagul acasă, de frică să nu spe­rii vreo scufiță mai timidă.

M-am trezit dimineața, cu zece mi­­nu­­te înainte să se termine programul la bi­ro­­ul unde schimbăm len­jeria de pat și-am fu­git s-o mai prind pe doamna de-acolo. Ști­am că trebuie să fie cel puțin un set cu mo­del de leopard și, n­egre­șit, l-am găsit. Că­tă­lin m-a aju­tat să prind cear­șa­­ful ca și cum ar fi o hai­­nă autentică de om preistoric, tot el a zis că ar fi bine să leg și cu­rea­ua la brîu, iar oche­­larii de soare și te­lefonul prins la braț cu un elastic de păr n-a­veau cum să lip­seas­că, doar sîntem mo­­derni.

Nici nu intru bine și o hoață ștren­găriță îmi zîmbește. Chiar dacă nu sîn­tem din aceeași eră, am face o echi­pă iscusită de pirați, ea cu pistolul, eu cu bîta. Dar mă fac repede dispărut, să nu care cumva să mă împuște.

După vînătoare

Trebuia să vin pregătit cu blana aia bună, că nici nu intru bine și deja în­cepe lumea să facă poze cu neander­thalul din Copou. Vin toți, pe rînd, da­me și cu­coa­ne, regi și boieri cu fa­soane, în timp ce eu îmi fac drum către centrul Sălii Pașilor Pier­duți, în spe­ranța că oi găsi un Bar­ney cu care să schimb o glu­mă sau vreo Wilma să-mi ali­ne rănile. Hop un vampir, poc un co­pil cu mas­­că și mă înscriu fără să vreau la pa­rada costu­me­lor, ca Fred Flint­stone, personaj pozitiv. Și, ca să treacă tim­pul, mă mai bat cu Cătălin în sti­cke­re, care unde reușește să mai li­peas­că un abțibild în zonă cît mai jenantă, fără ca celălalt să-și dea sea­ma.

În curînd îmi găsesc și perechea, o domnișoară-pisică a cărei bluză are-același imprimeu ca al meu veșmînt. Dar se furișează repede după ce facem o poză și ochii-mi cad pe Ariel, mica sirenă cu bustul mare care-a speriat ba­lul și-a dat pe spate toți prinții, vo­ie­vozii, tîlharii și ucigașii în serie. Și-a­ici se termină seara, misiunea mea a eșu­at. N-am găsit nici o domniță de peș­te­ră, nici măcar o antilopă sau vreun di­no­zaur mai drăguț. La anul îmi iau tentacule.

Ioan STOLERU