Vis cu zeii artelor

Au fost odată artele frumoase de ca­­re Cătălina, o fetiță cu ochi mari, al­baștri, s-a îndrăgostit. Ca într-o po­ves­te cu prinți neînfricați, le-a cucerit pe toate. Mai întîi s-a apropiat de mu­zică, descoperind vioara și pianul, ca­re i-au încîntat copilăria timp de no­uă ani. Pe urmă, s-a întîlnit pe rînd cu gi­mnastica, pictura și cu dansul, re­zul­tatele de la competiții fiind și acum pil­de ale unei relații serioase, profesi­onale.

Dar dintre toate, muzica și dan­sul, prima și ultima întîlnire cu cre­a­ți­ile zeilor, au fost evenimente remarca­bile, dovadă fiind vioara pe care a mutat-o de acasă, din Basarabia, la Iași, și Școala de Dans – Bel Art pe ca­re a înființat-o aici. „A fost o pasiune pentru mișcare, ca moștenire din par­tea părinților, pentru că ei sînt an­tre­nori” recunoaște Cătălina, acum o domniță, care-și ascunde vîrsta după o mască de adolescentă vorbăreață. Du­pă ce a ajuns în România, studentă la Facultatea de Litere a Uni­ver­si­tă­ții „Alexandru Ioan Cuza”, a căutat să nu-și abandoneze pasiunile, dansînd în formațiile Quasar Dance și Ele­gance. În total 13 primăveri ieșene în pași gra­țioși din care s-a născut visul unei școli pentru doritori, deși „nu-mi su­rî­dea ideea de profesor. Mie îmi plă­ceau scena, reflectoarele și apla­uze­le, dar acum, după două trei-ședințe cu oa­meni care nu știau înainte nimic, am sa­tisfacția să-i văd mișcîndu-se”.

Din aceeași mulțumire, împreu­nă cu echipa alături de care a pus pro­iec­tul Bel Art pe picioare, managerul Ma­rian Abutoaiei și instructorii Lu­­chi­an Sandra și Velnița Ștefan, ar vrea să organizeze cursuri de dans în parc, pen­tru că în Iași mișcarea este ne­gli­jată.

O zi din calendarul Cătălinei în­seam­nă coregrafii noi, administrație, cursuri și școală, pentru că în paralel cu învățăceii săi, este și ea studentă la Academia de Muzică „Gh. Dima” din Cluj. „Visez și mă trezesc tot în lumea asta, unde fac alte și alte scenarii. Am trei caiete cu tot felul de coregrafii și idei, deoarece să îi pui pe oameni cu fața spre public să facă niș­te pași este una, dar să faci niște de­se­ne, niște treceri, o poveste, este alt­ce­va”. Profesoara cu părul bălai este se­dusă de rumba și de tangoul argen­ti­ni­an, în care mișcarea nu e doar exe­cu­­ție și teh­nică, ci pasiune și sentiment, care atra­g spectatorul în cele cî­tev­a mi­nu­te ale melodiei pe care este gîn­di­tă po­vestea. De fapt, explicația vi­ne tot de la Cătălina. „În dans timpul se di­la­tă. Piesa are trei minute, dar tu de fapt cre­ezi în fiecare secundă o no­uă i­po­s­ta­ză a istoriei pe care o ilustrezi”.

La un moment dat, povestea fe­ti­ței a fost cît pe ce să se intersecteze cu altele de același fel, împletite în țări un­de dansatorii profesioniști au mai mult succes, dar după ce „mi-am luat biletul și mi-am făcut bagajul cînd am zis că plec, a intervenit o situație și am ră­mas. Cred că asta este soarta.”

Iulia CIUHU