Unitati de masura pentru viata

Modruzeniul e acolo unde viata se masoara in cutii de medicamente, suferinta, boala, in ajutoare sociale primite de la Primarie sau in secunde ce ticaie nervos din colbul drumului.

Marasestiul e acolo unde semnele vitale sint la limita, unde linistea pare sa fie cea de dupa furtuna. Se mai aud doar zvicnirile viscerale ale destinelor inecate in saracie.

Marasestiul geme si se intinde sub un soare de prinz timid, aproape primavaratic. Cladirile par triste si infipte acolo de veacuri. Rugina se prelinge pe balcoane ca si cum ar impodobi fatada blocului. Oamenii isi vad agale de treaba care si cum incotro. La un colt de bloc citiva barbati descarca lemne dintr-o caruta, iar la citiva metri distanta altii rup niste placi de azbociment pe care le-au dat jos de pe acoperisul unui balcon. Orice urma de metropolitanism cu care ne-am obisnuit si ni se pare atit de firesc sa fie asa, aici lipseste cu desavirsire.

Problema celor infectati cu HIV nu pare a framinta prea mult autoritatile locale. Serviciul Social arunca pisica in curtea Autoritatii de Sanatate Publica (ASP): “Ei sint monitorizati de ASP. Acolo este o problema de saracie, lipsa locurilor de munca in comunitate. La nivel de comunitate au foarte multe probleme si este vorba si despre lipsa de educatie”, se justifica seful Serviciului Social, Lucica Pascaru. Un important sprijin material pentru ei este ajutorul social, pe care-l primesc de la administratia locala, sprijin care poate fi in valoare de la 50 de lei la 230 de lei. “Dar ei mai muncesc cu ziua, pentru ca sint oameni harnici si muncitori. Nu sint discriminati. Au dreptul la confidentialitate. Nu exista aici o problema de acest gen. Au chiar si reprezentanti din rindul lor care vin la Primarie”, completeaza Lucica Pascaru. Pe de alta parte, viceprimarul orasului Marasesti, Ghorghita Balan, se arata nemultumit de atitudinea oamenilor care traiesc in Modruzeni: “Comunitatea lor nu se implica in educatia lor, in afara de culte, sint in marea majoritate penticostali, in rest nu se intereseaza. Si nu stiu decit sa vina sa ceara ajutor social, le dai de munca, le convine mai mult sa ia degeaba ajutorul. Toata lumea se intreaba ce le da comunitatea, dar ei ce dau comunitatii?”

Potrivit spuselor edilului, exista programe pentru dezvoltarea sistemului sanitar, a drumurilor, a sistemelor de canalizare in zona Modruzeni. O alta prevedere a autoritatii locale ii impropietareste cu cite doua hectare de teren pentru constructia de case.

Termopanele sint doar la citeva magazine mai cu pretentii, iar la ferestre se zaresc perdele frumos pliate si nu jaluzele verticale. Strazile pavate te transpun parca intr-o alta epoca in care astepti in orice moment sa treaca cu viteza o birja boiereasca. Cindva un oras industrial, acum Marasestiul nu a ramas decit un spasm, o zbatere convulsiva a ceea ce a fost odata. Oamenii isi duc tristi zilele in micul lor univers. Adrian este din Adjud, acum student in anul al doilea la Facultatea de Mecanica. A terminat scoala profesionala CFR in Marasesti: “Cindva exista o fabrica de detergenti la marginea orasului, acum s-a desfiintat. Linga fabrica era un morman mare de oase, ce aduceau un miros greu in tot orasul. Majoritatea oamenilor de aici lucreaza la CFR”, povesteste Adrian. “Este un oras mort, nu ai ce sa faci acolo. M-am inteles bine cu oamenii de acolo, majoritatea erau rromi”, isi aminteste baiatul.

Drumul spre Democratiei

La marginea orasului Marasesti traieste cea mai mare comunitate de seropozitivi din Moldova. In statisticile Autoritatii de Sanatate Publica Vrancea sint inregistrati 41 de bolnavi, copii in cea mai mare parte, din generatiile ’86-’91, despre care se spune ca sint mostenirea comunismului.

Ulita pavata care duce de la Primarie spre cartierul Modruzeni, unde locuiesc, ca intr-o bucla temporala aparte, in jur de 4000 de oameni, in majoritate rromi, se numeste, paradoxal, “Strada Democratiei”. 73 dintre ei au fost dignosticati dupa 1989 cu HIV, din care mai traiesc astazi cam jumatate. Infectarea acestora a fost considerata de catre autoritati “un accident epidemiologic”, care are la baza instrumentarul sanitar folosit pentru vaccinarea micutilor. Unii localnici banuiesc insa o moasa locala care le facea injectii copiilor cu aceeasi seringa.

Pe gardurile joase, cu ostretele roase de patina timpului, atirna tablita albastra pe care scrie cu litere mari, albe, “Str. Democratiei”. Ingusta si cu trotuarele mici, ulita se pierde la o cotitura, printre bolovani si o umbra de pavaj, in cartierul Modruzeni. Casele se ascund dupa hartapele cenusii ascutite de vint, ploaie si ninsoare, pe cind putine sint cele care rasar mai semete si mai ingrijite. Culmile cu rufe se intind in fata locuintelor, cu haine colorate, mai mari sau mai mici pentru tinci. Gropile din asfalt si cinii care ratacesc anunta ceea ce are sa fie mai incolo. Cite un om mai iese la poarta cu o galeata de apa in mina. In capatul strazii Democratiei se afla o scoala cu clasele I – IV. Citiva copii, imbracati modest, se alearga in jurul scolii intr-un dans salbatic.

“Li s-au promis multe si nu li s-a dat nimic”

La intrarea in comunitate sta pavaza Complex Medico-Social Marasesti. “O cladire mare si frumoasa”, cum a descris-o seful Serviciului Social al Primariei din Marasesti, Lucica Pascaru. Acest complex a fost infiintat de Crucea Rosie, cu sprijinul unui filantrop neamt, in cartierul cu pricina neexistind un medic care sa-i ingrijeasca pe cetateni, pina acum citiva ani. Primaria a donat terenul pe care s-a construit, totul fiind pus pe picioare de filiala de Cruce Rosie Vrancea, cu ajutorul finantarii de 90 000 de euro oferita de germanul Ernst Frank, presedintele Asociatiei “Hilfsverein”.

Olimpiada de la Beijing – un mare concurs de farmacologie

O: Ar fi gresit sa numim traducatorii scriitori ramasi in umbra celui care semneaza cartea? Totusi, nu sint multi cei care au reusit sa dobindeasca ei insisi o cariera de romancier sau de jurnalist.

R.P.: De obicei, se spune ca sint scriitori care n-au apucat sa scrie si care, vrind totusi sa lase ceva in urma, s-au facut traducatori, la fel cum se spune despre critici ca sint scriitori ratati. Sint in egala masura false judecatile astea. Exista traducatori foarte buni, exceptionali, care n-au curajul sa-si asume o idee a lor, care se simt minunat in pielea scriitorului X, Y din alta tara, il reproduc la perfectie, au o empatie colosala, au cunostinte de limba romana, engleza, franceza cu totul laudabile, dar nu pot face pasul in scriitura, pentru ca se tem. Sint altii care isi pot pune pe rind cele doua palarii: scriitor sau traducator, dar nu cred ca un traducator este neaparat un scriitor de sertar, care nu si-a putut controla frustrarile si care a gasit ca unic debuseu viata de traducator.

O: Sinteti traducator, gazetar, scriitor. In ce ipostaza v-ati simtit cel mai putin incorsetat?

R.P.: Nicaieri. Am facut toate muncile astea cu egala placere, nu am mai tradus pentru ca nu am mai putut si am considerat ca am tradus suficient. Imi place sa scriu, imi pare rau ca nu pot sa scriu intr-un ritm anume, dar inspiratia, daca exista asa ceva, nu-ti da intilniri, nu vine la ora fixa, te ia prin surprindere, si nu am suferit incorsetari. Inainte de ’89 nu am suferit, n-am avut ce compromisuri sa fac, dupa ’89 am debutat destul de tirziu, si am avut norocul sa am o editura care sa ma accepte si care sa-mi propuna statutul de scriitor, Humanitas, si cred ca am raspindit increderea asta publicind niste carti vandabile.

Acum, despre valoarea lor s-a vorbit si de bine, s-a vorbit si in tonuri mai persiflante, cert este ca ele au un public, si continua o linie comica pe care a deschis-o, in proza contemporana, Grosan, pe care o regasim la Cosasu, pe care uneori o gasim, mult mai rar decit ar trebui la Razvan Petrescu, care dupa mine el este un scriitor care se subevalueaza in mod mizerabil si samavolnic.

O: In “Fanionul rosu” ati abordat necinstea in sport cu toate ca acest defect ar putea sa alimenteze alte zeci de romane cu exemple din diverse domenii. Incorectitudinea in sport este mai bine mascata?

R.P.: Nici macar nu mai e mascata. A fost odata, acum totul a devenit o competitie intre impostori, si ma gindesc deja cu spaima la Olimpiada de la Beijing care va fi un mare concurs de farmacologie; si de citeva concursuri incoace se intimpla un lucru, cine este pedepsit, cine este prins dopat si exclus din viata sportiva, nu e sanctionat pentru ca s-a dopat, ci pentru ca n-a stiut cum sa se dopeze. N-a facut-o cum trebuie si a fost descoperit de baietii aia de la laborator.

Sportul s-a indepartat de sensurile lui. Eu am pornit in “Fanionul rosu” de la o carte aparuta inainte, “Fair play” a lui Cristian Topescu, care era de fapt o glosa pe marginea valorilor inalte din sport si am spus da, e o fata a medaliei, hai sa vedem si reversul. Iar reversul arata asa. Tin minte cu melancolie ca aceasta carte mi-a adus un premiu, dar mi-a adus si un proces, unul dintre personaje m-a dat in judecata, pe motiv ca l-am facut de ris.

I-am demonstrat in instanta ca s-a facut singur de ris, am cistigat procesul, si am vrut sa arat ca noi nu sintem straini de conceptul furtisagului, avem si noi solistii nostri. Ei nu sint numai americani, canadieni, am avut si noi contributie in materie.

“Centrul a fost infiintat initial ca o spalatorie unde locuitorii cartierului sa-si poata spala rufele, sa faca un dus, dar la un moment dat s-a considerat ca oamenii au nevoie si de un cabinet medical”, spune medicul venit de la Focsani, pentru a-l inlocui pe medicul titular, aflat in concediu medical. Isi primeste pacientii si le vorbeste calm, dind fiecaruia sfaturi. George a venit pentru fetita lui care e “racita si nu stiu ce sa-i mai dau, dom’ doctor”. Are nevoie de tratament. Apoi a mai venit si tata Maria, cu carnetele de sanatate, alea vechi, murdare si legate cu un elastic la mijloc. Avea vreo patru, pentru toata familia ei. “Du-te acasa si adu-le pe alea albastre, mamaie! Si apoi vii inapoi cu ele”, o intoarce Irinuca de la usa. Irinuca face toata treaba la centru. Cu matura sau cu mopul in mina intimpina pe toata lumea, si da de veste indata domnului doctor. Are in jur de treizeci de ani, o fata blinda si ingaduitoare. Locuieste in cartier. E tacuta si prefera sa-si faca treburile ei prin centru decit sa se intinda la vorba cu oamenii. Are niste rufe la spalat dincolo, unde huruie o masina de spalat automata. “E greu, oamenii s-au saturat de atita mediatizare”, imi spune ea ingrijorata. “Stiti cum e, ei cred ca dumneavoastra cistigati bani din ceea ce scrieti din suferinta lor. Ultima data a fost televiziunea pe aici. Au aruncat cu pietre dupa ei. S-au urcat repede in masina si au plecat. La inceput au vorbit, dar acum nu mai vor, pentru ca li s-au promis multe si nu li s-a dat nimic”, imi spune Irinuca, sprijinindu-se in coada maturii, la intrarea in cladire. “Eu cunosc oameni bolnavi, care sint foarte suparati, spun ca au si dreptul la confidentialitate”, a mai completat ea cu privirea pierduta spre ulita. “Puteti incerca, da’ treaba dumneavoastra, eu nu va ajut”.

Despre sentimente

Ulita forfoteste de pusti care alearga pe drum de la o casa alta. Cele mai multe case sint de chirpici si se vede pentru ca nu mai au stratul de tencuiala pe deasupra. Rufele se usuca in bataia vintului si in fumul hornoaicelor la care se gateste mamaliga. Soarele incalzeste blind, chiar daca e putin trecut peste jumatatea lui faurar. Noroiul de pe strada s-a facut colb, acum amestecat cu paie si stiuleti de porumb. Un cird de giste galagioase isi croiesc drum prin santul de pe margine unde se iteste din pamintul reavan coltul ierbii.

Furia si necazul oamenilor parca li se citeste pe fetele intunecate si incruntate. Femeile cu fuste largi si lalii, ascunzindu-si pletele sub basmale colorate si mari isi striga tincii sau isi cauta de treaba de la o casa la alta. Mirosul de fum devine intepator, iar in zare se vede intinderea cimpiei pustii. Strada Modruzeni se sfirseste dintr-o data, ca si cum mai incolo s-ar crea incet-incet prapastie, o nebuloasa a timpului. Vreo citiva copii murdari cu capetele descoperite alearga in mijlocul ulitei, prinsi intr-un joc de fotbal. Casele cu o camera sau doua cel mult, netencuite, parca schioape, ascund ostentativ dramele unor oameni care deja se simt agasati de mediatizare.

Circiuma din cartier, o cladire joasa, varuita cu un roz strident, e un vad intre strada Democratiei si strada Modruzeni. Aici se aduna amaraciunile oamenilor, varsate intr-un pahar de tarie.

Pe colt cu strada Democratiei s-au strins cele mai negre sentimente care se vad demne doar de povesti de dupa razboi: frica, mizerie, boala, ura si respingere.

Oana Elena BALAN