Tradiție la cazan

În spatele zidului de oameni de pe Lă­pușneanu s-a așezat și tanti Maria „să servească cu vecinele un păhărel de vin fiert”. E îmbrăcată cu o haină lungă din bla­nă roșcată, iar la gît are un fular lung și lat, strîns peste bărbie. Este de cinci ani la pensie, iar de atunci vine la toate eve­nimentele din Piața Unirii. „Mai ies și eu din apartament. Bărbat n-am, co­piii mi-s plecați. N-am ce să fac altceva.” Rî­de apoi tare, forțat, și se întoarce spre ce­le trei vecine ale ei, dar ele schițează doar un zîmbet și suflă forțat pe nări a sic­tir.

S-a dat drumul la alt grup de oameni spre cazanele cu fasole și cîr­nați.

Cîțiva pași mai în față, un bărbat de pînă-n patruzeci de ani se leagănă de pe un picior pe altul. Sacoșa din pînză mov pe care o ține în mînă e goală, dar la fie­ca­re un­duire a corpului aceasta se lovește de pi­cior ca un pendul care-i amintește de ce a venit. Acasă-l așteaptă trei copii, iar cel mai mic abia a-mplinit doi ani. Vor­beș­te grăbit, dar în șoaptă, iar înainte să spu­nă ceva se uită dacă cei de lîngă el îi dau atenție. Suspină apoi lung, se oprește din legănat și caută din ochi gardienii care țin coada în loc. „Parcă de copii aveam eu nevoie! Da-s ai mei. Îi cresc cum pot, cu o pomană de aici, cu una de-acolo.” Își pleacă ochii și apoi se uită timid în dreap­ta, să vadă dacă privirile celor din rînd cu el îl mustră, dar nimeni nu-l mai ur­mă­reș­te. S-a dat drumul la alt grup de oameni spre cazanele cu fasole și cîr­nați.

O farfurie în doi

Mai sus de corturile cu bucate, aproa­­pe ghemuit, un bătrîn își mănîncă po­ma­na primită. Lui moș Ion îi tremură mî­na în care are o bucată de colac ca o mlă­di­ță bătută de vînt. A venit să ia o por­ție de fasole pentru el și „babă” tocmai din Ale­xandru. „Nu ne ajung spur­că­ciu­ni­le as­tea de bani decît de pîine cu magiun.” Dar și alea sînt pe săturate doar cînd iau pen­sia. E prima masă pe care o ia de ieri de la amiază, iar dintre cele cîteva linguri de fa­sole între care se văd și bucăți mici de cîr­nați, jumătate trebuie să ducă și aca­să. „Baba”, cum îi spune moș Ion, nu mai poa­­te merge. Mai iese din casă vara, dar și atunci cît să vadă parcul din spatele blo­curilor. Acum nu a putut veni și ea să mă­nînce.

Bătrînul mai înmoaie o bucată de co­­lac în caserola în care și-a primit po­ma­­na. Mănîncă în poală, stînd pe o treaptă re­­ce din beton de la intrarea unui maga­zin. Fa­­ța lui e albă, palidă, iar roșeața din o­braji i-a fost înlocuită de vene ce bat spre negru, gata să iasă de sub pie­lea sub­ți­re. Mai întinde o dată în sosul lă­sat de fa­so­le, apoi închide capacul. Își dă apoi că­ciu­la de miel din cap și-și face cru­ce, în­­gînînd apăsat și cuvios „bogda­pros­te, Doam­­ne că am mîncat și azi!