Surdomuții rîd din degete

A fost odată în Iași o zonă industrială și un cartier rău famat. Azi mai există doar cartierul. Și mai există și linia tramvaiului 5, care acum mai bi­ne de 20 de ani ducea miile de muncitori către fabrici și înapoi către casă. Astăzi, la ora trei și jumătate, cînd stațiile ar fi trebuit să fie mușuroaie cu furnici din prima tură care să umple măgăoaia de me­tal pînă la refuz, de pe peron urcă în vagoane doar cîteva per­soane.

Călătoria cu 5-ul la oră de vîrf e mai liniștită decît aș fi crezut. Primul lu­cru pe care îl fac călătorii atunci cînd intră în tramvai, e să se uite rapid stîn­ga-dreapta, în căutarea indiciilor care să dea de gol controlorii.Ținînd cont de faptul că „inspectorii” RATP n-au găsit nici un contravenient, înseamnă că sînt ușor de ci­tit de către cei cu experiență, care și-au compostat imediat biletele.

Pe șine la iarbă verde 

În față, unde m-am așezat și eu în drumul către cartierul Dacia, a fost chiar extrem de liniște. Doi oameni discutau pe o banchetă. Nu mi-am pu­tut da seama despre ce discutau cu ni­ci un chip. Erau surdomuți. Unul din ei, cel mai tînăr, purta ceea ce cred că se cheamă „ochelari de vorbire”. Spre spa­­­tele vehicolului, scaunele erau o­cu­­­­­­pate, și doar cîțiva mai stăteau în pi­­­­cioare. Nici o vorbă nu răzbătea pî­nă la mine, pentru că probabil lumea era obosită de programul de la 7 la 3, sau de runda de cumpărături de la Car­refour-ul din Baza 3. Doar la un mo­ment dat s-a animat atmosfera, cînd o domnișoară de printr-un cartier de pe lunga linie a tramaiului, a în­țe­les pe­semne greșit conceptul de laptop, și s-a așezat pe scaunul din fața mea cu di­tamai computerul în poale. Motiv pen­tru cei doi călători tăcuți să rîdă șme­che­rește din degete, cu gesturi lar­gi, hohotite.

Șinele recent modernizate iau drumul Bahluiului în paralel, pentru a ajun­ge să urce pasarela Alexandru. Pe parcurs rămîne constant numărul de pasageri. Parcă lumea nu mai că­lă­to­­reș­te cu tramvaiul. Deși car­ti­e­rul Dacia, este unul dintre cele mai ma­ri cartiere ale Iașului. Se întinde de-a lun­gul căii ferate vreme de vreo ze­ce minute, iar cînd ajungi la capăt zi­ci că nu mai ești în Iași, ci în vreo comună recent transformată în mu­ni­ci­piu. În stînga, un cîmp imens în pus­­tietatea lui, punctat doar cu stîlpi de înaltă ten­siune și de caii scoși la păscut. În dreap­ta, blocuri de patru etaje cu rufe scoase la uscat și antene de televizi­u­ne prin satelit. Cîțiva oa­­meni zgri­bu­­liți care așteaptă în sta­ți­e să ia drumul invers. Tura II s-a în­che­iat odată cu privatizările.

Alex VARNINSCHI