Scoici la temelie

De departe, Vasilică era cel mai mic din clasă. Avea șase ani, nu mersese la grădiniță, iar cînd să intre la școală era nevoie de o armată care să-l ducă pînă în sala din colț, unde ne așteptau Abe­cedarele pe bancă. Cu timpul însă a prins poftă de carte, iar cînd a ajuns la liceu nici urmă de băiatul mărunțel. În a XI-a Vasilică era mai înalt decît ceilalți colegi, poate chiar mîndru de asta, dar la fel de slăbuț ca în copilărie. La vîrsta aceea avea un singur vis. „Voiam să plec din țară, să lucrez în străinătate, să am banii mei și să nu mai depind de părinți, mai ales ținînd cont că aici este greu, iar veniturile tuturor sînt mici”, îmi spune într-un fel amuzant, repetînd unele cu­vinte, dar fără a se bîlbîi cum îl știam din generală. Vasilică a plecat „ca să-și facă un viitor fără ca părinții să ducă gre­ul singuri” imediat ce unchiul său l-a anunțat că patronul grec ar mai căuta un muncitor. În cîteva zile și-a făcut bagajul, fără să țină cont de stăruințele ma­mei și ale tatălui care „se cam temeau de ce o să facă puiuțul lor”.

„Mezinul șantierului”

Grecia este un tărîm primitor. Cu oameni prietenoși, deschiși, care nu țin cont că la ei deși situația este grea, lu­crează și bulgari și albanezi și marocani și români. „Tu dacă lucrai acolo, erai de-al lor. Așa am simțit cît timp am stat cu ei”. Iar cu aceștia a stat aproape patru ani, îngrijindu-se ca monștrii marini ca­re străbăt mile în larg să strălucească. „Pe șantierul ăla naval am sudat prima dată, iar noaptea, de durere, îmi curgeau la­cri­mile șiroaie” și asta după 12 ore de lucru. În tot acest timp Vasilică trebuia sau să vopsească, sau să taie cu autoge­nul, sau să curețe navele de scoicile li­pi­te pe caroserie. „Asta era cel mai greu pentru că spălam vasul cu un fel de pistol cu presiune foarte mare iar la în­ce­put aproape că mă arunca cînd puneam mîna pe el. Pe urmă i-am învățat tehnica, trebuie manevrat numai dintr-un anu­mit punct. Pînă atunci, însă, din cauza lui m-am lovit, tăiat și chiar curentat de cî­teva ori”.

Vasilică era cel mai tînăr muncitor aflat la bordul șantierului și timp de no­uă luni nu a avut liber să revină în țară, „chiar dacă încă nu-mi era dor de casă. Dar cînd am plecat iar, după un timp vo­­iam să mă întorc. Nu mai aveam pof­tă de mîncare, nici chef să lucrez și pes­te un an și patru luni, nu am mai rezistat”. O lună acasă și iar spre Volos. Anul acesta însă îmi spune scrîșnind că și-a rupt piciorul și a revenit acasă pe o pe­rioadă mai lungă, ca să se vindece. În timpul ăsta „vreau să mă reînscriu la școa­lă, să termin liceul că ar fi păcat să nu am diploma doar pentru că am re­nunțat chiar la final”. De aproape un an, pe deal a apărut o casă nouă în sat. O vilă drăguță, chiar lîngă părinții lui Vasilică se înălță mîndru peste celelalte case din jur, iar pe la colțuri bătrînele șop­tesc „băiatul lui Lenuța, Vasilică, și-a făcut casă”.

Iulia CIUHU