Șatra care-a poposit în Rai

„Stai așa și te dai peste cap și te prinzi cu mîinile de funii și hopa! Ai făcut o tumbă în aer”, îmi spune Cornelia cu ochii îndreptați înspre cer. Are nouă ani și a văzut nouă țări. „Cîte una în fiecare vară”, rîde țigăncușa cu poale pline de flori. Nu mai are voie să intre în scena de circ de mai bine de doi ani. „Am căzut și mi-am rupt spinarea. Am stat toată vara în pat și m-am uitat numa’ cum fac ei treabă”, îmi arată cu mîna înspre mama și cele șase surori ale ei. Femeile se pregătesc în afara cortului de o nouă acrobație.

„Fluturele îi zicem”, se apropie de mine țiganca. Se îndepărtează de copilele ei, se așază pe scaun și își aprinde un „titiun”. Apoi bate din palme și așteaptă să înceapă spectacolul. Țipă ca din gură de șarpe cînd una din fete se dezechilibrează. E prima vară în care se ocupă ea de antrenamente. Pînă acum a zăcut după un cancer „nenorocit” la plămîni, „da-s zdravănă, femeie muncită”, și tușește pînă ce se îneacă.

Acrobații cu salba de aur

Mirabela, mama fetelor care se înnoadă ca panglicile în aer, n-a avut niciodată casa ei. „Sîntem circari, doamnă, cu tradiție. Eu m-am născut în Tecuci, sorele mele fiecare în altă parte. Copiii mei la fel. Asta mică, schiloada, la Buzău, aia mare, frumușica, în Bulgaria, alte două la Techirghiol, unde ne-am așezat vara trecută și ăsta micu’ aici la Roman”. Iar pe ceilalți patru nu mai ține minte unde i-a zămislit și nici cu cine. S-a măritat de tînără, acum 38 de ani, cînd frații ei abia intrau la liceu. A dat-o taică-su unui țigan mai bătrîn, care a învățat-o cum să meargă pe ponei și cum să se picteze pe față ca un clovn. „Cînd nu ieșea destui bani mă punea să intru în cort și cu bărbați, fel de fel. Da’ nu-i mare brînză asta. Nu mă supăram. Da’ pe fetele mele să nu le atingă nici unu că-i tai mîna”, și-mi arată briceagul mic de sub rîndurile de fuste. A și străpuns odată un om cu el. „Eram la Armenia, cu rulotele cu cai și a vrut unu’ să mă fure la ghicit. A intrat acol’ în cort și-o zis că nu-mi dă banii, pe rusește. Și l-am tăiat pe umăr și să vezi cum o scos banii”, rîde și își trimite fetele să mai încerce o dată noua acrobație.

Cornelia își desface cozile lungi și se uită la mama ei. Așteaptă să o certe sau să o ia la bătaie. Mirabela o privește lung și tace. Apoi se întoarce către mine și îmi spune că în fiecare an trupa ei își schimbă numele. „După ce-mi doresc eu anul cu pricina. Uite a fost așa: Iubirea, Averea, Vremea, Aurarii și nu mai știu”. Le-a chemat la ea pe fete, ieri, și, le-am întrebat cum să ne chemăm anul ăsta. Știi ce-a zis proasta asta mică? A zis că vrea să ne chemăm Speranța”.

Adriana ZĂVOI