Punctul alb din Kenya

„Mîzîngu”. Denumirea aceasta le-au dat-o negrii din Kenya al­bi­lor. Tot un „mîzîngu” a fost și Li­viu Narcis Matieș timp de șase luni, cît a stat ca misionar în Sololo. La în­ceput au fost sceptici față de el, dar jocurile precum fotbal, table și șah pe care le-a jucat cu copiii de aco­lo i-au adus simpatii în trib. S-a oferit voluntar pentru că vroia să fa­că o schimbare, pentru a aduna ex­periență și a ajuta oameni. Ar fi do­rit să meargă în Costa de Fildeș pentru a învăța mai bine franceza sau în Ecuador pentru că acolo ar fi putut fi mai implicat în viața pastorală. În­să sub îndrumarea arhiepiscopului de București a fost ales să meargă în Kenya alături de un alt coleg.

Nu re­gretă nimic căci în urma expe­rien­ței a învățat să aprecieze mai mult lu­cru­rile banale pentru noi, dar vi­ta­le pentru alții cum ar fi apa. Obișnuit cu atmosfera de la Institutul Teo­lo­gic Romano-Catolic „Sf. Iosif” din Iași, povestește că s-a acomodat destul cu greu la con­di­țiile sărăcăcioase de trai ale tribului. Însă comportamen­­tul sociabil al locuitorilor l-a făcut ca în cele din urmă să le simtă lipsa.

Sărăcie la pungă

Imaginea pe care o au negrii des­pre albi este una favorabilă. „Ei cred că dacă ești alb, automat ai bani, ești educat, ai tot ce vrei. Am încercat să le explic că nu e chiar așa, că și noi avem săracii noștri”, spune tînărul cu ochi albaștri. Își îndreaptă spa­te­le, iar sacoul negru se așază ca pe ma­nechin. Îmi spune că grădinița la a cărei construcție a ajutat alături de co­legul cu care a plecat este cam cît o cameră de cămin, iar înăuntru în­cap 50 de copii. Materialele de con­struc­ție sînt scumpe acolo și tocmai de aceea oamenii cară apă și nisip de la distanțe mari și își fac singuri cele ne­cesare pentru a ridica casele. Liviu a lucrat cot la cot cu ei, și pentru că era cald a stat în tricou. „Un băiat s-a uitat la mine și mi-a spus ca sînt foarte curajos pentru că am păr pe mînă, căci la ei asta simbolizează”. Însă în Kenya, munca cea mai grea o depun femeile, iar bărbații își pe­trec majoritatea zilei stînd degeaba. Femeile înhamă măgarii și aduc apă în canistre mari de 20 de litri, iar ce­le care nu au animale, cară în spa­te. „Le-am spus despre egalitatea dintre sexe, dar se uitau la mine ca și cum eu sînt acela care nu înțelege cum stau lucrurile de fapt”. Știa încă de la început că volumul de mun­că fizică este destul de mare, dar nu se aștepta să vadă că lap­tele și uleiul se vînd vărsate în pun­gi și nici că singura apă de care dispun este cea de ploaie.

În Sololo, Liviu a stat în perioada noiembrie 2013 – mai 2014. Așa că de Crăciun, carnea de capră a lu­at locul tradiționalei cărni de porc de acasă. Faptul că sînt oameni care au cîte 10-20 de cămile, iar una sin­gu­ră costă 1.500 de euro încă îi arcu­ieș­te sprîncenele a mirare. „Cînd le-am propus să le vîndă pentru un trai mai bun m-au întrebat de ce să facă asta cînd cămilele se vor înmulți la rîndul lor”.

Peste munca depusă printre fi­re­le de pămînt roșu și ajutorul la în­vățătură pe care l-a oferit copii­lor, s-a pus capac febra tifoidă. „Cînd am văzut pereții pătrați mi-am dat seama că sînt acasă”, spune zîmbind retras cu privirea în podea. În Ro­mânia frații „mîzîngu” l-au băgat în carantină unde a găsit prilej să se gîndească la musulmanii in­dul­genți care nu au aruncat în el cu pie­tre în timpul predicii, așa cum au făcut în alte provincii.