Poze de la ruși

Gicu nu se apropie de calculator decît dacă vrea să mai joace un Solitaire, și ăla rar. În rest, îl miră cît de repede au învățat copiii lui să umble la el. „Paca paca toată ziua și eu parcă mă uit la nave spațiale.” Și nu-i în vîrstă, are puțin peste 30 de ani, dar n-are el timp de așa ce­va. Cînd nu e la muncă, are grijă de gospodărie sau mai face cîte un gră­tar cu rudele. Cu toate astea, își per­mite să nu renunțe la hobby-ul care-l pasionează de cînd a pus mî­na pe primul Zenit, de care nici pînă-n ziua de azi nu s-a despărțit – fotografia.

Deși are destui bani să-și cum­pe­re un digital compact sau chiar un DSLR, rămîne la cele două a­pa­­rate cam de-aceeași vîrstă cu el. Cu acel Zenit vechi care îi place atît de mult pleacă adesea de acasă și sur­prinde orice-i iese în cale și-i pa­re interesant. Nu face poze prea com­plicate, mai mult peisaje, dar îi place ca toate să fie făcute „ca la carte”. Și îmi arată cîteva manuale vechi de fotografie, cu coperți de car­ton inscripționate cu litere ma­ri, dar șterse, dintre care rețin unul des­pre distanțe focale și alte calcule și unul numai despre lentile. „La început par lucruri complicate și zici că nu înțelegi nimic, dar da­că stai să citești cu răbdare pagină cu pagină ai să vezi că le prinzi ușor, ușor și te ajută mult cînd mai faci poze”, îmi explică în timp ce răs­foiește absent paginile uneia din­tre cărți.

Porumbei și „vinul regelui”

Așa a fost dintotdeauna, pe cît de gospodar, pe-atît de meticulos. Are grădina, via, florile, tot aranjat ca o unitate militară. Nici vinul nu-l scoate din pămînt dacă n-au trecut mă­car doi ani de cînd l-a pus în bu­toi. Abia după perioada asta îl bo­tea­ză drept „vinul regelui” și poate să-l servească oaspeților, nu mai de­vreme. Dacă te împrietenești cu el s-ar putea să te ducă și în podul ca­sei, unde are vreo 20 de porumbei pe care îi crește „pentru consum pro­priu”, să te lase să-i frîngi gîtul unuia și-apoi îți face repede o to­cană din el.

Îmi mai povestește cum atunci cînd a început să lucreze ca naș pe tren și-a dat seama că o să-i ia ceva pînă-și antrenează memoria încît să țină minte de la stație la stație cine era în vagon și cine a mai urcat de la ultima. Îmi povestește cum de fi­ecare dată cînd dădea o tură scria cu creta pe ușa fiecărui compartiment cîți oameni sînt înăuntru. Și dacă la următoarea cineva încerca să-l păcălească, că „nu, șefu, cinci eram și-nainte”, chiar dacă pe ușă scrie patru, atunci imediat se lua de el „dar ce sînteți voi aicea, ie­puri, vă-nmulțiți așa între stații? Ia hai, banii sau jos!”.

Ioan STOLERU