Povestea unui călător pierdut

Prima lui excursie la Borsec nu i-a plăcut deloc. Avea 17 ani pe atunci și își amintește că ghidul pe care îl avea grupul își căuta mereu cuvintele, se autocenzura și, în unele zone „sterile din punct de vedere turistic, era mo­no­ton, nu spunea glume, nu făcea ni­mic.

Știam mai multe lucruri decît spu­nea el. Noroc că distanța de la Iași la Borsec este mică și ușor de suportat”, povestește Ionel Onofraș des­pre omul datorită căruia s-a făcut chiar el ghid turistic. Amestecă liniștit în ceaș­ca de cafea și rîde cu însuflețire cînd își amintește de începuturile sale. „M-am trezit dintr-o dată ghid, nu aveam nici 18 ani, mă uitam prin hîr­tii ca găina-n lemne. Doamne, cum lucram, parcă eram șahist, îmi calculam mutările”, povestește Ionel mi­jind ochii pe sub ochelari de parcă ar zări pe masă o tablă de șah.

Călătoriile i-au plăcut de mic, mer­gea mult pe jos, studia toate plantele cu atenția unui botanist. Își petrecea vacanțele la bunici și, „pentru că sînt un eminescian, «fiind copil, păduri cu­treieram». Îmi amintesc că, pentru a-mi vizita verișorii, trebuia să merg vreo cinci dealuri și să trec printr-o pădure. Ei bine, la șapte ani, mă du­ceam singur la ei, știam drumul, îmi plăcea să explorez”, povestește Ionel.

La bord cu bancuri despre Ceaușescu

După primele trasee în care a fost un povestitor al României, tu­ri­ș­tii au început să se înscrie în excursiile unde era el ghid. „E ca și cum aș fi primit niște aplauze de la public du­pă ce mi-am interpretat rolul, era o satisfacție extraordinară”, re­cu­noaș­te fostul ghid cu mîndrie în glas. Spu­ne despre meseria pe care a avut-o aproa­pe zece ani că nu este deloc ușoa­ră, deși pentru tineri poate fi „ro­man­tică, atrăgătoare, magnetică chiar”. Asta pentru că turiștii au tabieturi și caractere diferite și să îi mulțumești pe toți este destul de greu. „Ima­gi­nea­ză-ți că trebuie să faci o glumă despre femei, dar care să nu le deran­jeze chiar pe ele”, spune Ionel, amu­zîn­du-se. În pe­rioada în care era el ghid, printre tu­riștii din autocar se strecurau și mem­bri ai Securității. Își amintește că odată, într-o cursă spre Moscova, știa sigur că este unul prin­tre ei însă nu știa care anume. A în­ce­put să spu­nă bancuri cu Ceau­șes­cu și „trăiam, așa, cu o frică, pentru că nu știam cum va reacționa”, spune Ionel privind în jur ca și cum l-ar fi ghicit pe bărbat printre trecători.

Ionel Onofraș nu vede meseria de ghid turistic fără să fie presărată și de situații imprevizibile pe care doar un spirit creator le-ar putea veni de hac. „Îmi aduc aminte că am mers odată la Tihuța cu un grup și ne-am trezit a­colo că nu avem cazare. Ei bine, m-am orientat, am zărit niște căpițe de fîn prin jur, era atunci o vreme tomnati­că superbă. Așa că le-am spus oamenilor că vom petrece noaptea cu foc de tabără, la hotelul «Clorofila»”, po­vestește fostul ghid rîzînd zgomotos. Printre sutele de călătorii pe care le-a avut, s-a strecurat mereu dorul de casă. Care l-a adus mereu înapoi, în Iași și nu l-a lăsat să se rătăcească.

Cristina BABII