Porunca a unsprezecea: să muncești!
1001 de chipuri 19 noiembrie 2012 Niciun comentariu la Porunca a unsprezecea: să muncești! 2Cînd a venit în Iași, Dumitrița Albu nu știa să facă o cafea la ibric. „De răsfățată ce-am fost, cînd am făcut întîia oară popcorn, am răsturnat porumbul într-o oală de ciorbă.” Au crezut colegele că ia foc apartamentul din cauza fumului din casă. Astăzi urmează cursurile masterului Facultății de Drept și primește bursă de performanță acordată studenților din mediul rural care au rezultate foarte bune.
Strînge între degetele subțiri un șervețel mototolit pe care îl împunge cu unghiile, stînjenită, întocmai unui copil care simte cînd a făcut ceva greșit. Și adaugă repede, ca nu cumva facă o impresie greșită: „Acum îmi place să gătesc. Pot să fac și amandine, albă-ca-zăpada, îmi plac mult prăjiturile mai ales.” Dar nu are foarte mult timp pentru asta. Spune că e ambițioasă și perseverentă și zîmbește încurcată cînd își amintește de profesorii de la catedră. „Am învățat de la profesioniști. Dar e greșit că ei uneori îi jignesc pe cei care sînt la taxă. De multe ori nu au răbdare să explice.” Altfel, îi place la facultate. Îmi spune, ca pe-o mare taină, apropiindu-se de mine, că nici studenții nu sînt tocmai colegiali, „pentru că e concurența mare”. Și dacă primești acum un suport de curs, ori vreun material, jumătate de oră îl ții să fie numai al tău, apoi îl trimiți pe grup”, iar pe obrazul drept zîmbetul îi desenează o gropiță.
Ar vrea să lucreze la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) mai mult decît orice altceva. O încîntă ideea că salariul depășește, în multe cazuri, șase mii de euro. „Imaginează-ți, ei oferă tot felul de bonificații. Adică te plătesc inclusiv pe bază de cîți kilometri ai de parcurs pînă la serviciu în fiecare zi!”, zîmbește larg fata, în timp ce ochii mari căprui îi sclipesc numai la ideea unei așa cariere. Îți poate spune jovial, ridicînd din umeri că nu a visat toată viața să ajungă avocat sau procuror. „Am dat la Drept pentru că am urmat în liceu cu profil de științe sociale, dar între timp a început să îmi placă. E mult de muncă și nu prea am timp liber, dar nu mă plîng.”
Dar acasă i s-au creat condiții ca să se dedice studiului. Dumitrița își îndreaptă spatele cînd vorbește despre Institutul Național de Magistratură și ridică, involuntar, bărbia. „O să mai încerc o dată, la anul. Se spune că dacă nu intri de primele trei ori, nu prea ai ce căuta. Dar mie îmi place materia și am încredere.” Mai mult decît cărțile stufoase care îi strică, de patru ani, somnul, îi place practica. „La penitenciar a fost atît de marcant! Deținuții făceau sculpturi din coji tari de pîine, pe care le scobeau cu degetele. Acolo nu e voie cu obiecte ascuțite”, îmi explică ca un profesor care le povestește pilde elevilor. I-ar surîde posturile din instituții europene, care să nu depindă de birocrația din țară. „Ori în Elveția”. Și tresare ca în fața unei soluții ideale, fata care ar pleca și mîine să lucreze la CEDO.
Livia RUSU









Adaugă un comentariu