Păpușarul sunetelor muzicale

În Filarmonica din Iași e plin de furnici și greieri. Toți se mișcă gălă­gi­os dintr-o parte în alta a clădirii, cu ins­tru­mente în spate și cărți de partitură în bu­zunare. Mai sînt doar cîteva ore pî­nă la concertul de diseară, iar membrii or­ches­trei coboară rînd pe rînd de la re­petiții. Toți sînt atenți și abia dacă sca­pă un zîmbet rătăcit pe holurile agita­­te. Printre ei, apare și dirijorul Mar­ci­an David, un bărbat sobru, absorbit parcă de pașii pe care îi face pierdut.

Cu bagheta a început să coche­te­ze în urmă cu 12 ani, fiind mai mult o dis­tracție. „După aia chestiunea a de­ve­nit serioasă, trecînd de la hobby la o ac­ti­vitate cu o oarecare permanență”. Pri­ma oară a făcut-o în fața orchestrei de cameră din Chișinău, iar mai apoi în Bo­toșani, unde a rămas ca angajat un an. Chiar și așa, acesta nu a abandonat instrumentul cu care a început, fiind in­vitat nu doar pentru a dirija or­ches­tre din toată Europa, ci și pentru a gîdi­la corzile viorii. „Anul trecut am fost într-un tur foarte frumos de re­citaluri în China, deci nu suferă o activitate în de­­tri­mentul alteia, pentru că amîn­două sînt la fel de importante și necesare în­că pentru persoana mea.”

Marcian David nu este foarte ex­presiv, și îi place să treacă direct la su­biect. Preferă să comunice prin mu­zi­că, în fața unui public, pentru care a în­ceput să se pregătească pentru pri­ma oa­ră la vîrsta de opt ani, dintr-o în­tîm­plare. Venit din Buciumeni la Iași împreună cu tatăl său care l-a înscris la o preselecție, acesta s-a reîntors în 1977 cînd a cîștigat postul de concert maestru la orchestra Filar­mo­ni­cii, fiind recunoscător că a prins „perioada celei mai spectaculoase ascensiuni pro­fesionale a acestei instituții, tra­dus prin concerte cu un nivel calitativ foar­te bun.” Își amintește și de pe­ri­oa­da mai palidă din timpul regimului, însă chiar și așa, nu a abandonat ora­șul care l-a adop­tat.

Este de părere că cel mai important aspect atunci cînd dirijează o ar­ma­tă de instrumentiști este startul, pe lîn­gă mu­zică aceștia avînd datoria să dă­ru­ias­că publicului și sinceritatea lor. Și chiar da­că există viziuni dife­ri­te, „nu se poa­te orchestră fără dirijor sau invers. Tre­bu­ie să existe o colaborare pentru a se ajun­ge la un rezultat mulțu­mi­tor”. Du­pă mai bine de 40 de ani de interpretat în fața publicului, violonistul recu­noaș­te că publicul nu mai este același în­să, totul face parte dintr-o evoluție norma­lă, și nu este de părere că tehnologia a îndepărtat oamenii de artă, „pentru că cu atîtea mijloace de informații, cu atî­tea manifestări de tot felul, lumea ve­de și aude din ce în ce mai mult, și vrînd nevrînd, se învață cu acest gen de manifestare artistică.”