Meserie strînsă în dibluri

Pe peronul gării din Iași, lîngă ușa albă și înaltă a unei foste magazii, e-un colț din geamuri termopan prin care se văd pungi colorate și sticle cu li­cori arămii așezate pe rafturile de sus, aliniate ca la expoziție.

La mesele ro­șii din fața prăvăliei de sticlă se-a­du­nă călători înfometați ori furați de gîn­dul unui păhărel cu tărie și domnu’ Nicu nu e niciodată singur la tejghea. De 15 ani stă în triunghiul acela și as­cul­tă povești. Cine-l cunoaște, însă, îl știe de „dom’ inginer” și el zîmbește doar pe jumătate cînd e salutat așa.

Din ’79 a lucrat la IMAMUS sau Întreprinderea de Mașini Agregat și Mașini Unelte Speciale, una dintre uzinele care-au căzut odată cu comunismul. „Știi cum e… schimbarea șe­fului – bucuria nebunilor? Așa și cu schimbarea regimului”, glumește dom­nu’ Nicu. Era o făbricuță în capătul Metalurgiei, cum mergi spre Baza 3. Mai mult de 1200 de oameni nu mun­ceau în secțiile ei care, încet-încet, au ajuns ruine. După ’90, un grup bel­gian, Baume-Marpent-Thirion, a vrut s-o cumpere dar „cînd au venit și-au văzut «finanțele» au renunțat”.

De la capăt, cu chitara și televizorul

În uzina ieșeană a ajuns, de fapt, după ce s-a întors din Craiova, de la Oltcit, o altă poveste în dreptul că­re­ia se oprește cu pumnul pe masă, strîns a ciudă. „Am vrut să mă fac muntean”, și zîmbește prietenește, „fosta soție prin­sese repartiție la Oltcit și-am lu­crat acolo mai bine de șapte luni. Ăs­ta era visul meu și ăla era locul”. Însă cum n-a putut rămîne chiriaș la o co­le­gă de facultate, a trebuit să se-ntoar­că la Iași. La IMAMUS era inginer prin­cipal I, „la revoluție eram uite-atîta de-aproape de nivelul maxim în fun­c­ți­e, dar na…”, se oprește bărbatul, în timp ce-și apropie degetele demonstrativ. Pînă-n ’93 a dibuit uneltele în fabrică, într-o secție de produse unicat, unde construia prototipurile ce­lor mai noi mașinării ce realizau pie­se. „Am lucrat o dată chiar pentru Olt­cit și-au venit să verifice produ­sul. Greșisem ceva și l-au plimbat pe bie­tul om pe la teiul lui Eminescu pîn-am rezolvat”, își amintește amuzat.

A demisionat, n-a așteptat să ca­dă uzina cu tot cu el, și a format o socie­ta­te comercială împreună cu alți doi foști colegi, pe-un capital măsurat într-un televizor color și-o chitară. „Vreun an de zile am tîrît navete printr-un sat de lîngă Prut pînă cînd grupul s-a destrămat și-am rămas numai eu”, îmi povestește domnu’ Nicu de pri­ma lui afacere.

S-a întors iar la Iași, cu trei to­ne­te care s-au făcut în scurt timp nouă și tot așa s-a înmulțit și munca. Abia a­poi a ajuns în colțul lui de sticlă de pe peronul gării. E încă îndrăgostit de ve­chea meserie. „Știi cum era desenul teh­nic pentru inginer? Cum ar veni faptul că mă uit la punga aia și văd ce scrie pe ea” și arată către un pachet roșu de sticks-uri. Are privirea încă tî­nără domnu’ Nicu și ochii îi sînt sinceri ca glasul cînd îmi spune că „cel mai mare regret mi-e că nu mi-am pu­tut face meseria pînă la capăt”.

Anca TOMA