Mecanica actorului

„Salut, vreau și eu să joc teatru la voi”, a fost modul în care a început „cariera” de actor a lui Radu Danilă la Teatrul Studențesc „Ludic” de la Casa de Cultură a Studenților. Acum îl poți găsi mai mereu, atunci cînd nu e la facultate sau la locul de muncă, între patru pereți tapetați cu bucăți din ziare, cu afișe ale spectacolelor sau cu poze cu trupa care reprezintă o parte din spațiul de lucru al tinerilor actori de la Ludic.Acum stă așezat pe unul dintre fotoliile învelite în catifea de un albastru metalizat care îți ia ochii și tot încearcă să facă glumițe ba acoperind bucata de pizza ce stă abandonată pe măsuța pe care sînt înșirate tot felul de foi, ba încercînd să-i facă pe colegii din cameră alăturată să fie mai puțin zgomotoși. Stă cu ochii în laptop și lucrează la un calendar al trupei pentru anul 2019, căci acum, după doi ani alături de ceilalți i-a revenit și lui treaba asta. „Actorii nu lucrează doar pe scenă, mai lucrează și în Photoshop, mai și mănîncă”, spune el aruncînd un ochi la felia de pizza în care erau imprimate cîteva urme de dinți.

Atunci cînd glumește, întregul chip i se luminează și rîde nu doar cu gura, cît și cu ochii verzui care parcă-i sticlesc de încîntare. „Am simțit așa, o mare bucurie cînd n-am intrat la Facultatea de Teatru de aici, din Iași”, povestește el și zîmbește pe sub mustăți de parcă ar ascunde un mare secret. Deși fusese hotărît în liceu că el actor vrea să fie, a trecut printr-un „moment de luciditate” cînd a aflat rezultatele admiterii și s-a grăbit să-și depună dosarul la Facultatea de Mecanică de la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași unde este și acum student în anul al IV-lea. Chiar și așa, n-a uitat de teatru și a venit repede la „Ludic” unde, deși nu cunoștea pe nimeni, a rămas în loc înțepenit de dorința care nu-i dădea pace, adică de a continua și cu actoria.

Prin încăperea micuță încărcată de mobilier în care sînt vîrîte costume sau stau întinse hîrtii așteptînd să fie consultate, e zarvă mai mereu. Oamenii intră și ies afișînd mutre cînd triste, alungite de oboseală, cînd vesele, conturate de-un zîmbet larg. Se opresc cu toții să-și tragă răsuflarea pe fotoliul maroniu din spatele unui birou, schimbă cîteva cuvinte cu Radu și-apoi trec în cealaltă cameră, căci trebuie să-i salute și pe ceilalți „membri ai familiei”. „Imaginea asta mi-a rămas așa bine întipărită pe retină. Abia venisem aici, stăteam toți înghesuiți în cămăruța asta și era frig, era foarte frig, tremuram. Aurel Luca s-a uitat la mine și le-a zis celor care erau așezați mai lîngă dulap să-mi dea și mie un hanorac să nu îngheț acolo”, povestește Radu încercînd să imite vocea lui Aurel Luca și arătînd cu degetul înspre șifonierul care se înălța pînă aproape de tavan.

Nu l-au speriat nici munca multă și nici necunoscutul, căci atunci cînd a intrat în trupă nu știa pe nimeni și era în afara grupurilor deja formate. A lucrat în același timp la două piese pentru care s-a străduit să învețe textele, dar s-a lăsat mînat de reflex atunci cînd venea vorba de mișcare, în încercarea de a-și da frîu liber imaginației și improvizației. A improvizat și atunci cînd a venit vorba de prietenii și a ajuns să cunoască și să înțeleagă și el glumele „Ludic”.
E sigur că nu vrea să profeseze în așa ceva, căci spune că el are nevoie de ceva structurat ca să se simtă în largul lui. Dar la fel de sigur este și că nu va părăsi prea curînd echipa în care a intrat acum doi ani ca un necunoscut.