Loc de muncă într-un cuib de cuci

„Mereu m-am gîndit dacă să mă în­drept spre neurologie, neuro­chi­rur­gie sau psihiatrie și pînă la urmă am a­les psihiatria”, îmi spune Mihaela, o tînără de 32 de ani. „A început cu cu­rio­­­zitatea, eu sînt o persoană foarte cu­ri­oasă. Corpul uman, dar mai ales cre­ie­rul, conține cele mai complexe ches­tii pe care le-am descoperit noi pînă în momentul acesta”, îmi povestește. Vo­ia să vadă cît mai mult, ce se întîmplă în fiecare celulă, cum funcționează, „de ce așa și nu așa”, cum se duc mole­cu­lele, de ce gîndim, de ce vorbim și ce se află în spatele acestor chestii. Și de aceea de șase ani încoace este me­dic psihiatru la Spitalul de Psihiatrie Clinic „Socola”.

Își începe ziua cu vizita obișnuită în salon, unde vede fiecare pacient al ei, iar dacă este vreo problemă care ne­cesită mai mult timp, îl cheamă pe res­pectiv în cabinet. Apoi discută cu a­sis­tentele, se uită la rezultatele di­fe­ri­telor examene pe care le-a comandat, „pentru că ei au, în afară de partea psi­hi­atrică, multe tulburări asociate”, co­ro­borează datele și stabilește un tratament în funcție de ce primește, „facem și un pic de consiliere și psihoterapie, atît cît este timp”, îmi mai spune.

Între casă și Socola

Chiar dacă lumea are impresia că pacienții de aici sînt mai dificili, Mi­ha­ela n-a avut probleme pînă acum cu nici unul dintre ei și este de părere că prin comunicare se poate face orice. „În momentul în care ești asertiv și știi cum să pui problema, această barieră poate fi trecută. Trebuie să ai foarte mul­tă răbdare, să asculți pacientul, să vezi ce își dorește, care sînt proble­me­le lui și să știi cum să-l iei ca să ajungi la o colaborare și la un consens”. Însă nu toate cazurile sînt ușoare. Îmi po­ves­tește despre un pacient cu care lu­crează acum, cu diagnostic de tulburare psihoafectivă și dificultăți în familie. „Mama are cancer, el are niște prob­leme de agresivitate, de compor­ta­­ment”, îmi explică. Cînd îl îngrijește la spital, totul merge ca pe roate, dar din clipa în care e externat, nu-și mai continuă tratamentul „și atunci nu mai colaborează cu mama”. Și așa se plim­bă între casă și Socola fără scăpare.

Asta este și una dintre părțile proas­te ale meseriei, faptul că nebunia nu poate fi vindecată complet nicioda­tă. „Tulburarea asta psihică are o e­vo­lu­ție cu decompensări repetate”, îmi ex­plică doctorul. Adică medicii nu au nici o garanție că, odată ce un pacient a fost tratat, acesta va fi sănătos din punct de vedere psihic pentru tot restul vie­ții. „Noi nu vindecăm, doar ob­ți­nem o remisiune”, completează Mi­ha­e­la. „O perioadă merge bine, și perioada asta poate să fie de un an, doi, trei, șa­se luni sau șapte ani, dar apoi se în­toarce”.

Și pentru că trece prin astfel de dificultăți, Mihaela încearcă mereu să se detașeze. Îmi spune că are foarte multe activități care nu au nici o le­gătură cu psihiatria. „În momentul în care ai ieșit pe poarta spitalului și te-ai dus acasă, faci altceva, orice altceva”. Este o muncă ce te deprimă, îmi măr­tu­risește, te stresează și te consumă. „Oa­menii care vin aici nu vin cu fericire, cu bucurii, cu deschidere”.

Spune însă că, dacă ar fi să o ia de la capăt, tot medicină ar face „și tot cre­­­ierul l-aș alege”. „N-am regretat nici o clipă, e o lume fascinantă cre­ie­rul nostru, sînt multe lucruri de des­co­pe­rit încă”. Mai este și satisfacția că poate ajuta oamenii, că îi vede plecînd de la spital altfel, mai bine. Lucru pe ca­re nu l-ar putea face dacă nu s-ar a­juta și singură. Pentru că, îmi spune Mihaela, în meseria asta „pentru a putea să-i ajuți pe ceilalți trebuie întîi să te înțelegi pe tine și să-ți depășești tu toate obstacolele”, iar ea s-a schimbat mult față de momentul în care a în­ce­put să facă asta. „Ce învăț aici mă ajută în viața de zi cu zi și invers, din viața de zi cu zi, felul în care dirijez lu­crurile mă ajută să fiu mai calmă, mai răbdătoare, să îi ascult pe pacienți”.

Ioan STOLERU