Lecțiile setate pe două comenzi

Sînt șase ani de cînd „acasă” pentru Mirela este acolo unde copiii din fa­mi­lii nevoiașe primesc ajutor din par­tea Centrului Diecezan Catolic din Iași. În spatele catedralei din Ni­co­li­na, la „Don Bosco”, zilnic, 40 de elevi de cla­sa a patra își fac temele pentru școa­lă ajutați nu de părinții lor, cum se în­tîm­plă în multe cazuri, ci de Mi­rela, cu care petrec restul zi­lei.

Pe Mi­ța, cum îi spun prietenii, am găsit-o într-un bi­rou deasupra sălii de studiu, în­ce­pîndu-și dimineața analizînd si­tuația pro­iec­telor pe ca­re centrul le are în des­fășurare. Așa își petrece zilele de mun­că. Patru ore ocu­pîndu-se de ad­mi­nistrația after-school-ului și ur­mă­toa­re­le patru rezolvînd pro­bleme de ma­te­ma­tică cot la cot cu mi­cuții care au ajuns în centru în urma si­tuației de aca­să. Dar înainte de a fi an­gajată cu acte în regulă a Fundației Ca­ritas, Mirela a fost voluntar în ace­lași loc, trei ani, iar, între timp, cîte do­uă ore pe zi, se ocupa de Darius, un mi­cuț bolnav de autism.

„Plecam din Copou, de la cămin, la șapte dimineața, și ajungeam seara la nouă”, își amintește Mirela, neobosită încă de toată această aler­gă­tu­ră, care, deși acum s-a mai restrîns, implică suficientă res­ponsabilitate cît pen­tru o mînă în­treagă de angajați. Atunci în­să rolul ei era altul. Să cre­e­ze le­gături între informațiile pe care le de­ți­nea Darius, dar „pe care nu le a­vea in­ter­co­nectate” după cum spune Mița. A fost o întîmplare că a ajuns să lu­cre­ze cu bă­iețelul. Deși urma cursu­ri­le­ Fa­cul­tă­ții de Asistență Socială, altă forma­re spe­cializată care să-i permită să lu­cre­ze cu astfel de cazuri nu avea. Și to­tuși, după ce a văzut anunțul s-a pre­zen­tat la interviu. Au ur­mat do­uă săp­tă­mî­ni de lecții în pre­zen­ța ma­mei și „apoi aca­să citeam tot ce prin­deam pe su­biect.

Eram mo­ti­vată de fie­care dată cînd re­ușeam să-l învăț ceva”. Din in­­for­mațiile găsite în cărți sau pe In­ter­net, Mirela a învățat că trebuie să fie in­ventivă ca să-l poată atrage pe mi­cu­țul „Ro­bo­țel”. „Era mai rigid în miș­cări și atunci l-am alintat așa”. Într-o zi, Mi­ța și-a dat seama că lui Darius îi plac jo­curile ma­te­matice. „El nu știa să se îm­brace, nu avea cu­noș­tințele pe care co­piii le a­u deja la vîrsta lui, în schimb, o singură dată i-am arătat cî­te­va a­du­nări, iar el într-o altă zi le-a re­pro­dus e­xact”. Terapia pentru micuț cu­prin­dea și exercițiile fi­zi­ce, iar în mare par­te aces­tea se reali­zau prin co­menzi. „Eu îi spu­neam «adu-mi șo­se­ta» sau «arată-mi ochiul», îi arătam mai întîi pe mi­ne ce în­seamnă și apoi repetam cu el de zeci de ori, părinții con­tinuau pînă a doua zi lecția, iar une­ori trebuia să o iau de la capăt”. Iar dacă, apoi, co­manda nu era aceeași, Da­rius nu știa să alea­gă șoseta din grămada de haine și nici să atingă ochiul de sub sprîn­ce­ne­le Miței.

Iulia CIUHU