Kilimanjaro e doar o filă din toată povestea

„În Australia am stat vreo jumătate de an, în Brazilia, un an. Nu cred că e o pasiune pentru călătorie, ci pentru a fi într-un alt loc”, povestește Liviu, argumentînd că toate plecările îl fac să se simă special față de ceilalți. Anul trecut a urcat pe Kilimanjaro și acesta este un lucru cu care acum se mîndrește. Prin intermediul facultății, a plecat în Australia într-un proiect de schimb de experiențe, iar acum trei ani a ajuns și în Brazilia. S-a întors în Iași, unde se ocupă de mai multe lucruri, fiind pasionat de teatru și de locurile care nu au fost descoperite de cei pe care îi cunoaște el.

Liviu Răican are 31 de ani și mai mereu, spune el rîzînd, lumea crede că are mai puțini. De patru ani este actor la Teatrul Ludic, unde joacă în diverse tipuri de piese. Nu e nici înalt, nici scund, are părul negru și o barbă prin care își tot trece mîna. Poartă o bluză gri cu vișiniu și, chiar dacă abia a ieșit de la o piesă de teatru și este obosit, zîmbetul îi este așezat pe chip. A învățat la Facultatea de Informatică din Iași și, povestește el, niciunul din colegii de la teatru nu a studiat actoria. „Sîntem de la Economie, Psihologie, Biologie. Mie pur și simplu îmi plac ambele, după amiaza lucrez în informatică, iar seara la teatru. Dacă stau să mă gîndesc, nu e un salt așa mare de la informatică la teatru”, explică el, cu mîna sub bărbie, ușor căzut pe gînduri. Cei care studiază informatica „sînt dezinvolți”, spune Liviu, dar nu îi vede pe toți jucînd în piese de teatru. La Ludic a ajuns pentru că avea o cunoștință acolo, pe Adina, care distribuia pe Facebook despre preselecțiile de la teatru. „Am venit aici, am trecut de preselecție și la scurt timp, am primit un text pentru a juca primul meu rol. Eu cred că, de fapt, asta m-a ținut aici. Poate dacă nu primeam acel text, nu mai veneam la Ludic”, povestește el.

Părinții lui și ceilalți membri din familie i-au spus că de mic avea stofă de actor, pentru că era un copil activ și îi plăcea să vorbească în public. Într-un fel, a început pasiunea pentru teatru. „Mă dădeam foarte mult în spectacol cînd eram mic, așa zic ai mei. Îmi plăcea atenția, numai eu să fiu în centrul atenției și nimeni altcineva”, zice el, încercînd parcă să își amintească de vremurile copilăriei. A învățat multe din acest domeniu „furînd” de alți actori pe care i-a văzut de-a lungul timpului în spectacole. „Vezi cît de bun e cel din fața ta, cum a făcut el și înveți. Tot mergînd la festivaluri, am prins de la ei”, explică el cu zîmbetul pe buze. „Ultimul Godot” de Matei Vișniec este piesa care l-a marcat cel mai mult în cei patru ani de cînd e la teatru. „Piesa a avut succes, am fost la festivaluri, în Canada, la fel. E piesa care, într-adevăr, și-a pus amprenta asupra mea”, spune el, lăsînd privirea în jos.

Iubește teatrul, e dinamic totul și asta îl menține aici. Simte, totuși, că se apropie finalul său la Ludic, dar nu are un plan pentru viitor și spune că nu mai poate să stea mult timp la teatrul studențesc, dar nici nu s-ar gîndi să meargă în altă parte. Ar simți că ia totul de la zero, că trebuie să urce iar, pentru un om care vrea să fie special mereu, e cam greu.

Text scris de Diana NECHITA