Jurămînt sub verighete de plastic

Domnul și doamna Popescu sînt un cuplu devotat Iașului de dinainte de ’89. Cînd răsfoiesc amintirile și dau peste cele de pe „timpul lui Ceașcă”, cum numesc ei perioada comunistă, se fîstîcesc ca niște copii cărora le este ru­șine să recite o poezie.

„Îmi amintesc că eram mică și ie­șeam cu alți copii din bloc să ne ju­căm. Aruncam cu pietre, țipam, țo­pă­iam și aveam o vecină care mereu ne certa și ne spunea să nu mai facem gă­lăgie, că a lucrat în tura de noapte. «Tu­ra de noapte?», ne întrebam noi. Rî­deam de ne durea burta și ne întrebam «cît poate să doarmă femeia asta?»”, povestește doamna Dorina rî­zînd cu poftă. Cîțiva ani mai tîrziu, cînd a început să lucreze la Fabrica de Mase Plastice din Iași, mai că îi era milă de biata vecină pe care acum o înțelege perfect.

„Era obositor, într-adevăr. Dar erau atît de multe secții, erau oamenii așa fericiți, cîștigam bine, știam că am un­de să merg a doua zi la lucru. Acum…”, își amintește doamna Popescu, lă­sînd mîna să îi cadă într-un gest de necaz. Din fosta fabrică, în care pe timpuri se construiau pînă și utilaje pentru na­vigație, au mai rămas cîteva clă­diri privatizate, răsărite prin oraș precum ciupercile după ploaie. „Uite, bu­to­nul ăsta de aragaz noi l-am făcut. Erau lu­cruri utile oricui pe care acum le im­portăm”, spune fosta lucrătoare sco­țînd un buton vechi, alb-negru, dintr-o cutie de pe frigider.

Doamna Dorina e mărunțică de sta­tură și ochii îi sînt într-o continuă că­u­tare. Ferește cu atenție perdeaua, pri­veș­te lung înspre străduța care dă pe Bu­levardul Țuțora și începe să vorbeas­că apăsat, dar calm. „Mă uit a­cum, în autobuz, cînd merg la serviciu, se ur­că doi oameni aici, doi în stația de la ca­păt și gata. Înainte, nu era om din zo­na asta, și nu numai, care să nu lu­cre­ze la Țesătura. Veneau autobuzele pli­ne dimineața și se retrăgeau seara la fel. Acum ce să mai facă? Să pă­zeas­că zidul care a mai rămas în picioare din clădire?”.

„Se lucra și în «schimburi de rezistență»”

Domnul Vali a lucrat de cînd se știe la Combinatul de Utilaj Greu (CUG) din Iași. Are aproape 30 de ani de cînd întreține utilajele din combinat și a fost martorul „prăbușirii unui mamut”, cum îi spune el. „Știi cum se lucra înainte? La foc continuu. Se lu­cra și în «schimburi de rezistență», de duminică dimineață pînă luni aproa­pe de amiază și nimeni nu se plîn­gea”, își amintește domnul Vali, acum ma­istru la CUG. Își șterge ochii și po­ves­tește cu nostalgie în glas despre com­binatul care din prinț a ajuns cerșetor în decursul a două decenii. Erau î­na­in­te atît freamăt și atîtea urale, Cea­u­șescu vizita constant Com­bi­na­tul și „nu era angajat care să nu își fa­că treaba, oricît de grea era”.

Cînd încep a vorbi despre acele pe­rioade, soții Popescu se întrerup unul pe celălalt, vorbesc repede parcă de tea­mă că și-ar pierde cuvintele, dar po­veș­tile lor au același final ca al fabricilor pe care le evocă.

Cristina BABII