Încă o stație pînă acasă

Nea Marin învîrte volanul mi­cro­buzului la fel de cumpătat precum e și în viață. Nici prea repezit și nici prea lent, mereu cu ochii la ceea ce fac cei din jur. E șapte dimineața și cu ochi încețoșați de somn îl văd pe același bărbat masiv, însă cu o figură zîm­bă­reață, indiferent de oboseala care une­ori i se citește în ochii lui mici. El es­te șoferul care timp de patru ani m-a lăsat la poarta liceului și care acum mă ține minte ca fiind „fata întîrziată ca­­re a pierdut o dată microbuzul și a ți­nut minte pentru toată viața.” Iar eu îmi amintesc de el pentru că m-a certat asemenea unui părinte și s-a în­tors de la jumătatea drumului și m-a dus acasă.

După patru ani de zile, îl gă­sesc la fel cum l-am lăsat, mustrînd lice­enii să nu trîntească ușile micro­bu­zu­lui și să nu se mai înghiontească ase­menea unor copii fără astîmpăr. „Se au­de acolo în spate?”, întreabă pe același ton autoritar cu care eram obiș­nuită pî­nă acum. Și se uită la mine, ca­re zîm­besc în dreapta lui, amintindu-mi de vremurile în care făcea ca fie­care kilometru să pară mai aproa­pe de casă. „Nu prea mai am răb­da­re cu ei sau poate că liceenii de acum sînt mai obraznici decît cei din gene­rația voastră”, spune el încercînd să mă convingă, deși pînă la finalul zilei tot frumos va vorbi cu fiecare dintre ei.

După patru ani de zile, îl gă­sesc la fel cum l-am lăsat, mustrînd lice­enii să nu trîntească ușile micro­bu­zu­lui și să nu se mai înghiontească ase­menea unor copii fără astîmpăr.

La cursa de la amiază nu opreș­te doar în stații, ci încearcă să le facă pe plac liceenilor și îi lasă ori în fața ca­sei, ori cît mai aproape. „Eu îi în­țe­leg, sînt și obosiți, și flămînzi după atî­tea ore. Tre’ să te gîndești la fiecare în par­te, că doar sînt copii”, adaugă el în timp ce semnalizează și oprește la poar­ta unuia dintre copii. Ca să se a­pro­pie de ei le face pe plac cu aproa­pe ori­ce și le pune muzică, cerînd să îi a­ducă CD-uri cu ceea ce le place să as­culte. „Numai să nu vă mai aud îm­­brîn­cindu-vă și zgîlțîind micro­bu­zul”, le spune rîzînd, trecîndu-și mîna prin părul deja albit.

Își amintește de primii ani în ca­re a hotărît să își deschidă afacerea. „Știi și tu, aveam un singur micro­buz cu care făceam și cîte șase curse pe zi, de dimineață, la cinci, pînă seara, la opt. Și nu aveam șoferi sau ajutoa­re, eu le făceam pe toate”, îmi explică dînd din cap în timp ce încearcă să își amintească detalii. Acum are patru microbuze și șoferi pentru fiecare din­tre ele și recunoaște că nu prea reu­șeș­te să-l mai cunoască pe fiecare co­pil în parte. Pentru că nu are mereu în­cre­dere în șoferii pe care îi angajează își sună uneori și fiul să îl suplinească. „El e mai tînăr, știu că timpul este o pro­blemă și pentru el, însă măcar știu că el are grijă și cum conduce, și de co­pii”, adaugă nea Marin convin­gă­tor.

Însă chiar dacă îi cunoaște doar din vedere, tot „săru’ mîna și la re­ve­­de­re” spune, zîmbindu-i cu drag fie­cărei dom­nișoare care coboară. Și tot lîn­gă el, pe locurile din față, îi ia pe cei mai dragi dintre ei. Asta pentru că îi pla­ce să aibă cu cine vorbi tot drumul. „Le fac orice moft, însă me­reu am zis că o singură pretenție am. Cînd n-o să mai fiu eu, să își a­min­tească de mi­ne ca fiind omul ca­re îi ia din brațele pă­rinților și îi aduce înapoi de unde i-a luat.”