În umbra părintelui Cleopa

Pe ’nea Ion l-am întîlnit în fața Mi­tropoliei, căutînd o foaie de hîrtie să-și scrie un acatist pentru el și pentru fa­milia sa. Nu i-a fost greu să găsească așternut pentru rugăciunile și dorin­țe­le sale la o femeie venită în pelerinaj „tocmai de la 400 de km. „Cum­se­ca­de femeia că a rupt din carnețelul ei să mă ajute”, zice bărbatul cu părul și bar­ba albă, dar în care mai mijeau încă cîteva fire brune.

Cu foaia așezată pe o Biblie ilustrată pentru copii, „primi­tă de la Oastea Domnului”, se așază tac­ticos pe o bancă. Își pune apoi atent sacoșa de rafie, în care erau îndesate cîteva haine, un fir de busuioc și un co­vrig pe jumătate mîncat la picioare, apoi începe să-mi povestească, de fie­care dată dînd cîte un exemplu de prin Biblie sau Sfinții Părinți. A venit de la Vorona, de lîngă Botoșani, să stea la coadă la Cuvioasa Parascheva. „Nu am ajuns să o văd de trei ani, iar anul trecut am renunțat după ce am stat 35 de ore”, îmi zice bătrînul cu regret.

„Nu am lipsit o duminică de la bi­serică încă de cînd mă ascundeam în poalele mamei”, îmi zice apoi mîndru ’nea Ion. Din cauza asta și-a pierdut și locul de muncă de la CFR unde lucra la întreținerea liniilor cale ferată. „Co­muniștii nu mă ascultau cînd le zi­ceam că de ziua Domnului nu se lucrează și plecam mereu duminica, chiar dacă era de muncă.” Pentru asta a fost concediat și a lucrat pămîntul doi ani, pînă cînd rugăciunile și pelerinajul la Cu­vi­oasa l-au ajutat să-și găsească iar serviciu. Sonda adîncimea Dunării pentru ca vasele să nu se împotmolească în bancurile de nisip. „Dumnezeu îi aju­tă mereu pe cei asupriți, dar drepți. Acum nu mai lucram nici vinerea, nici sîmbăta, nici duminica și nici lunea”, îmi zice bărbatul rîzînd. Îl are mereu în suflet și pe buze pe părintele Cle­o­pa, iar după exemplul lui îi e de ajuns dacă stă la coada lungă de pelerini „cît mă țin picioarele astea bătrîne”, chiar dacă nu ajunge mereu să se închine. „Trei zile a stat Cleopa la poarta mî­năs­tirii, fără apă și mîncare și bătea cu un băț într-o buturugă. Eu măcar o zi să stau aici și-s om pentru încă un an.”

Deși se roagă și pentru vecini și pentru familia sa, nu vrea să ia pe ni­meni cu el. Nu vrea să-i deranjeze cineva rugăciunea, căci „singur a stat părintele Cleopa la intrarea în mî­năs­tire și singur și Mîntuitorul în deșert”, zice ’nea Ion ridicînd tonul, cît să-l audă și cei din jur. Se apleacă din nou spre foaia pe care se așterne încet un acatist. El nu are băț cu care să bată în poarta Mitropoliei, ci doar un fir de busuioc cu care să mîngîie racla Sfintei.

Andrei MIHAI