În papuci de Charlie Chaplin

„Țară, țară, vrem ostași! Pe cine? Pe tine!” – și Ciury, clovnul care ca­ută printre copii soldați buni de dus pe front, îi separă în două baricade. Es­te greu să își facă vocea ascultată cînd în jur roiesc cîteva zeci de țînci și mai are și un nas mare, roșu.

„Dar tre­­buie să știi să îi ții în frîu, altfel și-o iau în cap. Și nu vrei să știi cum e să ai 30 de copii care aleargă prin jurul tău incontrolabil”, povestește Bog­dan, zis Ciury, coborînd privirea în ceaș­ca de cafea de pe masă. Toarnă lap­tele și amestecă, amintindu-și de pri­ma dată cînd s-a costumat în clovn. „Nu a fost o experiență tocmai plăcută” spune, schițînd o jumătate de zîm­bet. A fost pus de o colegă de-a lui să scoată la joc un copil care stătea într-un colț și butona telefonul. „Am mers la el și i-am zis «dar de ce stai singur? Hai să ne jucăm!». El mi-a tras o privire în silă și mi-a spus: «plea­că de aici! Uite ce față de fraier ai!»”.

„Țăcănitul” care te-nveselește

Oricum, crede că are acel „ceva” pentru copii și reușește să intre în mint­ea lor fiindcă rezonează cu spiri­tul lor zburdalnic. Pentru că și el este așa. „Încă nu am scăpat de eticheta de «țăcănit», deși mărturisesc că m-am mai cumințit în ultima vreme”, spune tînărul purtîndu-și ochii de un albastru cenușiu prin încăpere. „Eu cred că trag la mine copiii”, altfel, cum ar fi putut să facă atîtea chipuri inocente să rîdă timp de șase ani? Și nu doar să rîdă.

Își amintește că „odată, am fost la o petrecere unde erau doar copii de doi și trei ani. Imediat ce am intrat, ze­ce dintre ei s-au pus pe plîns. I-am spe­riat, erau prea multe culori pentru ei. Și mai am și o pălăriuță mare cu o floare”, povestește Ciury creionînd floarea imaginară deasupra capului.

Pomeții proeminenți i se înroșesc în vreme ce povestește despre visul său de a avea propria școală de enter­tain­­ment. În care să îi învețe pe discipolii săi cum să deseneze căței pe obrajii fragezi ai copiilor, să meargă pe catalige și să facă animăluțe din ba­loane îmbîrligînd cauciucul cu a­ce­eași rapiditate pe care o au de­ge­tele lui. Dar pînă cînd visul se va a­pro­pia de realitate, Ciury e mulțumit de ceea ce face acum. Atîta timp cît re­ușește să prefacă zîmbetul larg pictat pe chip în unul contagios, consi­de­ră că și-a îndeplinit misiunea.

Și nici chiar cînd a fost statuie în Mall și s-a sprijinit de bastonul lui Charlie Chaplin timp de cinci ore nu s-a pu­tut abține să nu stîrnească zîmbete în jur. Măcar pentru că purta pălăria ca­ra­ghioasă a comediantului.

Ceea ce însă nu îi place atunci cînd joacă rolul unei statui este că nu poate rîde. „Trebuie să fii mut. Stană de piatră. Îți fixezi un punct și îl ur­mă­rești cu privirea tot timpul. Așa că poa­te veni oricine să se mai­mu­ță­reas­că în fața mea, eu nu voi schița un gest”, spune tînărul ridicînd sprîn­cea­na străpunsă de piercing.

Ciury crede că dacă un lucru tre­bu­­ie să se întîmple, se va întîmpla mai devreme sau mai tîrziu. Dar nu cre­­de că rolul său de bufon este accidental. Doar i se potrivește ca o mă­nu­șă din aia albă mare, de clovn.

Cristina BABII