Harta lui Andrei îl așteaptă în Danemarca

E 07.00 dimineața, iar Andrei, un băr­bat de vreo 50 de ani, tocmai coboară din trenul care vine de la Cluj în gara prin­­cipală din Iași. Albastrul ac­ce­le­ra­tului de Galați îi sare în ochi re­pe­de și se îndreaptă spre el, dar mai are de așteptat o oră pînă la plecare. Nu l-ar deranja o plim­bare, pentru că ju­mă­tate de viață a fost handbalist de per­for­man­ță, dar oboaseala îl ține pi­ro­nit în scau­nul colorat. Însă din lipsă de ba­ni, bărbatul a lăsat mingea într-un cot­lon și s-a apucat de condus TIR-uri pe rute internaționale. Îm­bră­cat lejer, într-un trening negru, An­drei începe o discuție cu con­tro­lo­rul, iar apoi își scoate o sticlă micuță de whisky și își drege glasul. „Sînt șo­fer de 35 de ani și acesta a fost visul meu dintotdeauna. Acum lucrez în Da­nemarca, dar am fost și prin Fran­ța și Belgia”. Trenul urlă și tremură nervos, iar fostul handbalist își tîrîie gea­mantanul mare, de un verde sma­raldiu, pînă la locul pe care i-l indică numărul de pe bilet.

Andrei nu stă mult timp în locul rezervat și se duce cu tot cu bagaj în vagonul alăturat, unde aproape toate scaunele sînt goale. Pare că vrea să își trateze oboseala în liniște. Își desface o doză de Fanta și privește lung dincolo de geam, gînditor. Se simte sin­gur printre străini. Chiar dacă are un sa­lariu acceptabil, se teme că nu va avea pensie deoarece firma la care lucrează își tot schimbă numele de la an la an, ca să scape de taxe. Are trei copii, doi în Germania la muncă și u­nul la liceu, în Galați, iar soția este cas­nică. „Ne iubim cînd ne întînim, dar iubirea noastră este platonică, a­mi­cală pentru că ne întîlnim destul rar. Măcar nu avem cum să cădem în mo­notonie”.

Bărbatul detestă cel mai mult pe lu­me sigurătatea. O consideră cea mai grea boală a omului. „Ar fi tre­buit să vin în țară în iulie, dar am a­vut un accident și trebuie să îmi pun u­mărul în ghips. Am deschis capacul de pe capota cabinei și a căzut o bu­cată de metal peste mine”. Din cauza asta și-a luat și două săptămîni de con­cediu, pentru ca să-și mai vadă prie­tenii și să se relaxeze într-o barcă, la pescuit.

„Viața e o hartă. Trebuie să îți sta­bi­lești țeluri cît mai înalte, să agăți în Nordul ei scopul și să te străduiești să ajungi la el. Nu există scuze, dacă vrei cu adevărat, reușești”, îmi spune în timp ce îmi desenează cu degetul pe geam o hartă imaginară. Dar tre­nul care oprește îi deviază mișcarea de­getului, însă nu și gîndurile care zboară spre casă, adică spre orașul pe care Dunărea îl mărginește.