Gazonul cu fire din asfalt

„Știi că eu am jucat la echipa ma­re de la Poli Iași?”, mă întreabă cu mîndrie Cristi, după ce-mi vede e­chi­pamentul de fotbal și îi spun un­de vreau să ajung. Bărbatul în vîr­stă de vreo treizeci de ani re­cu­noaș­­te dînd ușor din cap că îi este dor „să mai dea cu piciorul într-o min­ge”. Însă de cînd cu soția și copilul nou-născut, n-a mai apucat ni­ci să se gîndească la asta, deși a­cum ceva timp deținea niște terenuri articifiale în Metalurgie unde juca îm­preună cu prietenii. În afacerea cu terenurile artificiale s-a băgat după ce a fost nevoit să se retragă din fot­balul profesionist, din cauza unui ac­cident. Însă cum nici acestea din ur­mă n-au mers, Cristi s-a reorientat spre taximetrie.

Cu o licărire în ochi, acesta își a­mintește cu o urmă de regret de toa­te antrenamentele grele de la e­chipă, dar și de colegii cărora le dă­dea pase de gol. „Eram destul de bun, știi? Jucam la mijloc unde e­ram foarte tehnic și ajutam să se con­stru­iască toate acțiunile de atac”. Cînd îl întreb despre accident, fostul fotbalist mă întreabă jovial dacă nu vreau mai bine să-mi arate cicatricea. Cu ochii atent la drum, Cristi ia o mînă de pe volan, își su­fle­că hanoracul și își întinde brațul că­tre mine. De o parte și de cealaltă a acestuia se disting două semne ca­re par că încă nu s-au vindecat.

To­tul s-a întîmplat într-un an, în care ta­xi­metristul tăia niște lemne pentru pă­rinții săi de la țară. La un moment dat, după o lovitură mai zdra­vănă de topor, acesta s-a trezit cu un cui care i-a străpuns pielea, ie­șind pe cealaltă parte a brațului. Chiar și așa, Cristi îmi spune că a fost no­ro­cos, pentru că era foarte aproape ca respectivul cui să-i intre in cap, din cauză că cu fiecare lovitură se și apleca pentru a amplifica impactul lo­viturilor.

De atunci, a urmat o perioadă în­delungată de recuperare, însă n-a mai reușit să revină la aceeași for­mă fizică și nici n-a avut voie să fa­că prea mare efort. Astfel a abandonat gazonul pentru terenul urban. Chiar și așa, nu-i pare rău că s-a fă­cut șofer de taxi, „pentru că apuc să cunosc zilnic oameni mișto”.

Cî­teo­dată, îi mai prinde ca clienți chiar pe foștii săi colegi de pe iarbă de la care se mai pune la curent cu ce s-a mai întîmplat pe la echipă, sau pe unde au mai ajuns jucătorii. „Se pu­tea și mai rău”, se consolează Cris­ti, amintindu-și de doi prieteni din copilărie care jucau în liga se­cun­dă. „Unul a ajuns barman iar al­tul lucrează la Carrefour”. Acum, chiar dacă nu mai știe ultimul gol pe care l-a dat, recunoaște cu emoție că abia așteaptă să iasă la bătut min­gea alături de fiul său cînd acesta o să poată merge singur, „chiar și în pa­tru picioare pentru început.”