Din piața patriotismelor confuze

Tramvaiul e mai plin ca oricînd. Se întîmplă aici un soi de unire între oamenii de pe scaune și cei stînd în pi­cioare, iar discuțiile se plimbă de la o voce bătrînă la alta. Mașinăria în care ne legănăm nu merge pe traseul obișnuit și ne trezim afară, la -10 grade și la două stații depărtare de destinație.

Pe Strada Gării urcă un puhoi de oameni surescitați și roșii în obraji. Îi însuflețește muzica ce răsună din centrul orașului. Și nimeni nu vorbește, ci doar înaintează, aplecat de spinare. În Piață, în jurul statuii lui Cuza, îi așteaptă, pentru al 153-lea an, Unirea.

Nu se aud încă discursuri, ci doar dîrdîielile sutelor de oameni adunați în jurul gărdulețelor ce țin mulțimea departe de scena din fața hotelului Traian. Unii urcă pe ele, agățați de cren­gile copacilor din fața cinema­to­grafului, să vadă parada. Însă milita­rii stau nemișcați, așteptînd un ordin întîrziat. Programul se decalează vă­zînd cu ochii și pe la 10 încă ne ră­tă­cim unii printre alții, încălziți doar de discuțiile unor grupuri de vete­rani, presărate cu pedanterii so­cio­po­litice. Fluturările de steaguri mă­runte învîrt aerul în toate direcțiile, u­neori mai animate, alteori de-a drep­tul blazate. De frig sau de-o Unire-ntîrziată.

Aurel Tămaș salută Iașul și el nu răspunde decît atunci cînd e rugat să ridice micuțele drapele, cu mîi­ni­le-nghețate, dar cu vervă patriotică. În alunecările languroase ale saxofo­nu­lui se amestecă, însă, un strigăt a­proa­pe delirant. „Armata e cu noi!”, răcnesc cei urcați pe scările hotelului, acoperind cîntecul săltăreț. Într-a­devăr, soldații se aliniază deja de-a lungul străzii închise pentru și noi le ad­mirăm ținuta ireproșabilă și mă­nu­și­le albe. Însă nu despre ei se strigă. Se petrece între noi o unire, dar nu toți o înțelegem. „Acoperiți!” li se or­­donă soldaților, iar aceștia execută co­manda printr-o mișcarce ful­ge­ră­toa­re și rece a armei.

Detașamentul mănușilor albe

Lucrurile se precipită. Coroanele se depun în jurul statuii în timp ce, de la microfon, printre scandări ne­mul­țumite, prefectul Tomașeschi re­cită proorocește „Unde e unire, a­co­lo e bincuvîntare. Ne e dor de un Cu­za hotărît s-asculte vocea poporului!”. E 10 jumătate și cele șase co­loa­ne ale fanfarei își încep programul după un „Pas înainte, marș!”. Oa­menii privesc, fie că-și amintesc de Unirea din ale vremuri, fie că sînt din cei care vin pentru prima dată la marșul al cărui simbol nici nu-l cunosc.

„Da-ți-mi, vă rog și mie un ste­gu­leț”, o roagă un domn pe femeia de lîngă mine, care strînge în palmă do­uă bețigașe. Bărbatul primește da­rul și-l pune în mînuța fetiței care pri­vește, de pe umerii lui, fes­ti­vi­tă­ți­le de omagiere a 153 de ani de la U­ni­­rea Principatelor Române. De as­ta stăm aici și ascultăm preoți bi­ne­cuvîntîndu-ne neamul și politicieni a căror parte o ținem sau nu. Pentru că în Piața asta plină, cîndva, „Hora Unirii” nu știa de frig cum știe acum. În schimb, pierdut pe bulevardul Ștefan cel Mare, un bătrîn în șu­bă groasă, cu un paner în mînă, mai pri­vește o dată înspre Piață, în­de­păr­tîn­du-se. „Din ’99 eu sînt Moș Ion Roată. Cu huiduieli sau fără, Unirea, astăzi, se face din nou”.

Anca TOMA