Dascălul care numără pe notele din portativ
1001 de chipuri 6 martie 2012 Niciun comentariu la Dascălul care numără pe notele din portativ 7Domnul profesor stă la catedră, în picioare și în loc de arătător, ține în mînă o vioară. Pe masă se odihnesc o trompetă și două fluiere pe care acesta le încearcă din cînd în cînd. În spatele său zac mîzgîlite cîteva note muzicale pe un portativ neterminat.
Aceasta a devenit casa domnului profesor Ioan Enciu încă de prin anii ’80 și a decorat-o, treptat, cu toate instrumentele de fanfară și taraf.
În jurul său, adunați ca la serbare, stau elevii săi care au în față nu cărți, ci foi cu partituri. Este în încăpere un zumzăit ca într-o zi proaspătă de primăvară, dar la un semn al „dirijorului” se lasă tăcerea. „Un’, doi/ Un’, doi!” și printr-o fluturare de arcuș, fiecare elev începe să își spună poezia pe note muzicale.
Primul cîntec din codru
Vorbește cu blîndețe despre toți copiii pe care i-a crescut în camera mică tapetată cu fotografii. S-a împăcat de mult cu titlul de „primul profesor” al celor pentru care taraful de la Palatul Copiilor din Botoșani a însemnat un bilet spre marile orchestre. Îi ține de mînă cînd fac primii pași ca mai apoi să îi lase să alerge pe propriul drum. „Am avut copii foarte talentați, pe care nu a trebuit decît să îi șlefuiesc, așa cum e Anton, care cîntă extraordinar la fluier. Uite-l, acolo era la un spectacol unde a luat locul I”, povestește profesorul arătînd cu privirea spre o fotografie de pe perete prinsă în pioneze. Anton îi amintește de el cînd a început să cînte. A primit primul fluier de la tatăl său și „în seara aceea nici nu am putut dormi de fericire. Am mers a doua zi cu oițele la păscut și pînă s-a lăsat amurgul am învățat o melodie, așa, de capul meu. Atunci am început să fiu autodidact”.
I-a rămas foarte dragă amintirea melodiilor pe care le auzea de la bunicul său și se mîndrește că de la el a moștenit dragul de cîntec. „Îmi amintesc că eram mititel, aveam vreo cinci, șase ani și bunicul îmi cînta «Bulgăraș de gheață rece»; îmi puteam da seama de pe atunci că voi face același lucru și eu mai tîrziu”, povestește bătrînul îndoind colțurile unei cărți vechi. Și asta a făcut. A luat în mînă, pe rînd, vioara, trompeta, trombonul, clarinetul, mandolina, a rupt și cîteva coarde de țambal și și-a realizat visul.
Domnul Enciu are o expresie parcă sculptată în ceară, domoală și calmă. Vorbește rar, adulmecînd cuvintele și are obiceiul de a folosi pildele ca să se facă înțeles. Poartă o barbă albă îngrijită și dă vina, rîzînd, pe copiii care au fost obraznici pentru că „mi-au albit părul”. Cu toate că au fost unii care s-au răzvrătit, profesorul și-a păstrat rolul de dascăl și „cu multă răbdare, am reușit să îi redresez”, recunoaște acesta. Dar a preferat să îi învețe pe toți de la zero, să numere pe note muzicale și să citească de pe portativ, să nu interpreteze doar după ureche. Pentru că „așa cum zice chinezul, mie dacă îmi dai pește, voi reuși să mă hrănesc o lună, două, trei; dar dacă mă înveți să pescuiesc, voi fi sătul toată viața”. Și domnul Ioan Enciu a devenit cu timpul un foarte bun „pescar”.
Cristina BABII









Adaugă un comentariu