Copiii care joacă în trei culori

„Alunelu’, alunelu’, hai la joc!/ Să ne fie, să ne fie cu noroc!”, stri­gă prichindeii de grădiniță ținîndu-se strîns de mînă. Pașii le fug ames­te­cîn­du-se și fetele se mai opresc din cînd în cînd ca să-și șteargă săn­dă­lu­țele. Unii încearcă să prindă mu­zi­ca de coadă, alții bătucesc pe ritm, dar toți o privesc țintă pe „doamna de dans”, așa cum le place lor să îi spu­nă Mădălinei, instructorul lor.

Dacă nu i-ai auzi vocea care le in­dică micuților pașii ce urmează, ai crede că este ea însăși un copil. Mă­runțică de statură, cu părul auriu ine­lat și obrajii de culoarea macului, Mă­dălina se pierde printre în­vă­ță­cei. „Am avut părinți care de multe ori m-au confundat cu elevii mei și tre­ceau pe lîngă mine fără să își dea seama cine sînt. Sau chiar și educa­toare care mă pierdeau cu vederea prin mulțime”, recunoaște amuzată fata.

Suita cu pași mărunți

Pe cînd era un pic mai mare de­cît copiii cărora le predă dans popu­lar, a învățat și ea să „joace”. Avea pe atunci șase ani și își amintește că mai mult țopăia decît dănțuia, „dar mă mișcam întruna, mă fîțîiam, nu aveam deloc stare. Aruncam și eu pi­cioarele, poate-poate îmi ieșea ce­va”, își amintește Mădălina izbucnind în rîs. Cînd se însuflețește așa tare, fe­tei îi apar în colțul ochilor lacrimi, de parcă ar plînge, dar și le șterge în gra­bă ca să se întoarcă la copiii care au terminat pauza. Așteaptă răbdători să se întoarcă „doamna” și cînd aud mu­zica, aproape uită de tot ce au în­vă­țat și se îndreaptă rîzînd unii către al­ții, mișcînd agitat din brațe. Mă­dă­lina abia reușește să îi po­to­leas­că, roiesc în jurul ei ca albinele pe lîn­gă stup.

Pe lîngă orele pe care le ține la ce­le șase grupe de grădiniță, tînăra co­regrafă predă și dansuri ar­me­nești unor elevi de liceu care, spune cu ju­mătate de voce, „sînt uneori mai o­braz­nici decît cei mici. Ori­cum, dan­surile din Armenia sînt foarte di­fe­ri­te de ceea ce predau la «grădi». Da­că acolo e multă agitație în pași, a­ici e mult calm și o ordine care nu îți permite să deviezi de la coregra­fie”. Recunoaște că îi este mai greu să învețe fetele de liceu să pășească lin, mărunt și să fluture mîinile cu gin­gășie, decît să monteze o suită bă­tăioasă grupelor de grădiniță. Dar și-a îmblînzit răbdarea pe parcursul ani­lor în care a dansat la Ansamblul „Doi­na Carpaților” și la cursurile de folclor de la Facultatea de Co­re­grafie pe care o urmează la Cluj.

Însă chiar și așa, are zile în care ține pînă la trei cursuri, unul după al­tul și iese „năucă de cap”, cu rî­se­te­le zgomotoase ale copiilor încă proas­pete în minte. Dar cînd îi ve­de cu brîul în trei culori încins la mij­loc, îmbujorați de emoții și pri­vind-o în­tru­na ca să caute în ea mișcările ui­tate, se simte ca o mamă care își aju­tă odorul să facă primii pași.

„Majoritatea sînt zglobii, uită ce urmează și nu dansează pe muzică. Dar am o elevă, Amalia, dintr-o gru­pă mare de năzbîtioși care mă face să mulțumesc zilnic Celui de Sus pen­tru ceea ce fac, atît e de talenta­tă”, povestește „doamna de dans”, sco­țînd o fotografie din portofel. Din ima­gine zîmbesc două copile, una blon­dă cu părul lung buclat și alta brunetă, tunsă băiețește. După ce se ascunde puțin, mascîndu-și zîm­betul sub șuvițele inelate, re­cu­noaș­te: „Cea creață sînt eu, să nu rîzi”.

Cristina BABII