Cîntecul din camera surdă

Lupii, scufițele, zînele și toate năz­bîtiile care păcălesc ochii copii­lor la Teatrul Luceafărul nu sînt de­cît pe jumătate cele de pe scenă. Via­ța lor de poveste se cîntă de undeva de sus, în sala principală, dintr-un cub as­­cuns parcă în căptușeala încăperii.

Iulian Hardon a urcat de patru ani acolo, în cabina de sunet, însă trep­te­le teatrului le-a învățat în mai bine de două decenii. A pornit de la teh­ni­că de scenă, mînuind mașinăriile pe ca­re micii spectatori nu trebuie să le va­dă. Pășește sprinten, înviorat parcă de toate cîntecele jucăușe pe care le-a rulat atîția ani și-mi deschide ușa grea a camerei de înregistrări. În spatele a­­fișelor cu spectacole de demult, pe­reții colorați de timp închid între ei o li­niște netulburată, iar din încăperea sur­­dă microfoanele tac. „După ce în­re­gistrăm, eu rămîn singurel aici și-n­­cep să mă joc. Vocile trebuie cu­ră­ța­te de șoapte, de oftat și respirație a­poi su­pra­­puse melodiei”, îmi explică, mă­su­rîn­d cu privirea aparatele din jur.

„Dacă nu faci totul mecanic și tră­iești piesele, ajungi să știi și textele și cîntecele pe de rost. De-aici, de sus, trebuie să asculți actorii și sala, dar și să le simți”, îmi spune el, cu pasiu­nea unui pianist a cărui înflăcărare nu se aruncă pe clape ci peste butoane și des­fășurătoare scrise de mînă. Se des­chi­de apoi și-a doua ușă, a cabinei de su­net. Sala mare se întinde sub ochii noș­tri, bătrînă, cu scaunele goale pî­nă la următoarea strigare. Își deschide bra­țe­le spre ea, spre pereții capitonați cu pluș care absorb și împrăștie su­ne­­tul într-un fel anume pe care el tre­buie să-l asculte răbdător, ca pe-un prieten vechi. „Se fac probe înainte de orice spectacol, însă cînd sala se um­ple, nimic nu se mai aude la fel.”

Case printre pitici

În timp ce coborîm o spi­­­rală strîm­tă de scări, gălăgia caldă din sala mi­că ne învăluie. Zeci de piciorușe frea­­­­mă­tă odată cu încăperea îngustă și gla­­surile fredonează deasupra u­nui ne­ga­­tiv venit dintr-un cub mic de la mar­­ginea rîndurilor de scaune. A tre­­­ia că­su­ță a lui Iulian Hardon se pier­de prin­­tre copiii pe care el îi îndră­geș­te din­tot­deauna. Aici e aproape de ei, „u­­­neori mă văd, ne mai șoptim cî­te ce­va în joacă”. Le știe alinturile, le în­țe­le­ge nes­tatornicia și îi liniștește cu mu­­zică clasică înainte de piesă. „Iar pri­mul sfert de oră din spectacol e sfînt. Atunci îi furi și-i agăți de piesă. Da­că nu, eu îi mai trezesc pe parcurs, intensific o scenă printr-un sunet mai puternic și sînt prinși din nou”, su­rî­de el, amuzat de imaginea sălii înfiora­te de-o emoție care se-ascultă.

Sunetistul „Luceafărului” nu-i unul din oamenii din spatele scenei, de­și nu stă în lumina reflectoarelor. Re­tras, așa cum însuși spune, în turnul lui de muzică, a devenit vocea tea­trului și își adîncește printre gîn­du­ri, cu fiecare reprezentație, gla­su­ri­le păpușilor și-a tuturor eroilor de­cu­pați din basme. Iulian Hardon le în­­suflețește cu dibăcie, așezînd peste creș­tetele actorilor lumile pe care ni­ci cuvintele, nici culorile decorului n-ar reuși, singure, să le deseneze.

Anca TOMA