Catalogul mizelor fără remușcări
1001 de chipuri 22 ianuarie 2013 Niciun comentariu la Catalogul mizelor fără remușcări 3„Mă cheamă ăștia la fotbal, dar eu nu mă duc. E prea lumesc”, îmi zice Marius și apoi închide telefonul. Este masterand la sport, în ultimul an. „Poker joc de mic, din liceu!”, și zîmbește ca și cînd ar denunța o crimă a altcuiva. E al zecelea an pe care îl „alocă” sportului, iar de poker are cam tot atîția. Era în liceu cînd a jucat prima oară. Pe sume mici, de cele mai multe ori puneau cîte un leu. Apoi i-a prins directorul și toată vina a căzut pe umerii lui, în loc să se împartă, ca sumele pe care le paria cu băieții. „Aveam un lambriu uite-așa de înalt”, îmi arată lipind mîna pe un perete, la vreun metru jumătate înălțime. „Cărțile acolo le-ascundeam, iar directorul a văzut”. De atunci, de cînd s-a aflat, au început să joace și în ore. „Cum așa, dom’ profesor, eu am pierdut aici cinci lei. Și ce puteam să fac?”, se-ntreabă ca pentru sine.
Este profesor într-un sat în județul Neamț și-mi povestește cu bucuria unui copil că s-a apucat chiar să-și scrie disertația. „Prima pagină o am gata. Adică da, aia cu numele și facultatea”, rîde amuzat. Îmi explică apoi că așa funcționează el, dacă și-a făcut curaj să înceapă, sigur va termina cu brio. Ca la poker. A mizat sume pe care nu le avea, în timp ce juca cu „oameni bătrîni, de patruj’ de ani. Și ăia, cu neveste copii, cu mulți bani, jucau pe sume mari. În cazinouri”. Dar el nu s-a oprit. „Am și pierdut, am pierdut și treizeci de milioane, dacă nu mai bine.” Și dacă ajungea acasă de la fotbal la ora două, avea zile în care juca pînă la șase dimineața încontinuu, cu prietenii. „Dimineața la șase mă pregăteam. La opt, la ore, în loc să mă gîndesc să-i pun pe copii să facă încălzirea, eu mă întrebam de ce n-am plusat la cutare mînă”, recunoaște Marius frecîndu-se cu mîinile la ochi ca și cînd ar alunga o vedenie.
Îi place jocul, „pentru că nu e numai de noroc, ține de inteligență. De cum știi sau nu să citești oamenii și semnele. Pentru că dacă joci cu aceiași oameni, cum fac eu, în timp se fac alianțe și ei își fac tot soiul de coduri”. Dar niciodată nu se enervează cînd pierde, îmi spune că zîmbește sigur pe el și plusează. A jucat, în schimb, și cu oameni care deveneau agresivi. „La un bar era unul drogat care, cînd a văzut că tot pierde, bea bere după bere că poate se întoarce mîna”. Dar nu s-a întîmplat, iar cînd și-a dat seama că nu mai poate paria, a început să arunce mesele în aer, „zburau de nu știai de ce să te ferești întîi, apoi a spart două sticle de bere una de alta și i-a amenințat pe toți că-i omoară, știa că se făcuseră mînării”, ridică tînărul din sprîncene de parcă ar solidariza cu el.
„Am un prieten, tot profesor, care a pierdut și două sute de milioane.” Îmi povestește că a jucat cu un bărbat, care „avea copii, era însurat, totul era normal. Dar cînd a pierdut a început să-și bată nevasta și fetița. A stat vreo săptămînă în psihiatrie, o luase razna.” Și apoi adaugă repede, parcă pentru a nu lăsa nici o îndoială, că el este incapabil de așa ceva. De multe ori a vrut să se lase. „Dar știi cum e. Spun că merg să fac o mînă.” Că joacă pe sumă mică. Rîde. Așa încep toate jocurile cu mize grele, de fapt.
Livia RUSU









Adaugă un comentariu