Casa goală, ușa cu doi ochi

Ce faci, bunică?

Nici nu știam cum o cheamă cînd am plecat din bloc. Nu mi-o amintesc mai tînără decît e acum, parcă a fost dintotdeauna așa. Ci­ne s-a trezit copil în Iași, într-un bloc găunos de pe Străpun­ge­re Sil­vestru, în spatele peronului, cînd se numărau ultimii ani ’90, o știe de bunică. Atîta doar că nici unul nu i-a rămas nepot.

Poartă o haină verde, un pal­ton scămoșat dar curat și mereu la fel de aprins. Culoarea care nu îmbătrînește se leagă cu frunzele florilor din batic și urcă pînă la ochii ei, care au fost, cîndva, mai verzi decît cojocul. „Ei, am luat și eu o cîrpă pe mine, mare fru­mu­­se­țe”, glumește dacă-i spui că s-a gătit. Cu spatele aproape drept, li­pit de colțul tonetei cu bilete de tram­vai, se uită la fiecare om ca­re trece asudînd de grija care-l ma­cină și zîmbește. Senină, de par­că ar aștepta ceva ce stă mereu să vi­­nă; cuminte, ca și cum și-ar în­vă­ța lecția, într-un ungher, în fiecare zi.

Cele două fete, pe care le-a cres­cut dintr-un salariu de vîn­ză­t­oa­re, n-au mai venit la ea așa de des de cînd l-a găsit pe Cos­ta­che, fiindcă el și-a băut și căs­ni­cia și norocul și casa.

Bunica Ileana stă, de fapt, tot acolo, în blocul lîngă care, cîndva, s-a ridicat un McDonald’s gă­lă­gios. Etajul trei miroase a borș proas­păt și are o singură ușă de lemn, a ei. Printre bătăile mele se-aude plescăit de apă și de palme și-apoi se-nchide robinetul. Bătrî­na are un vizor pentru ea, mai jos de­cît primul, atîta-i de mă­run­tă. „Și la ăsta mă-ntind oleacă deja”, spu­ne, parcă temîndu-se că o să tre­bu­iască să mai facă unul și mai aproape de podea. E sin­gu­ră în casă de mulți ani și parcă nu-i e drag locul, așa că iese. Mai degrabă afa­ră, cu lumea. După vreo două zgîl­țîieli de lift, mă re­cunoaște și-și a­propie fața de-a mea, ca să nu se-nșele că mă știe. Are 92 de ani cu tot cu singu­ră­ta­te, iar casa de care parcă fuge a rămas a ei numai în ciudă. Băr­ba­tul a dat-o unor co­pii, cum le spune bunica Ileana, ca să aibă grijă de bătrîni cînd n-or mai ajun­ge la vizorul de sus. „Noi nu i-am avut pe-ai noștri. Eu cu co­piii mei, el cu-ai lui, de la alt băr­bat ș-altă femeie. Cînd erau ai lui prea buni, cînd ai mei prea răi.”

Colțul fără gînduri

Cele două fete, pe care le-a cres­cut dintr-un salariu de vîn­ză­t­oa­re, n-au mai venit la ea așa de des de cînd l-a găsit pe Cos­ta­che, fiindcă el și-a băut și căs­ni­cia și norocul și casa. Nu l-au iu­bit ca ea. „Copiii ăia i-au luat ca­sa, iară ai noștri s-au supărat că nu le-a rămas lor. Și eu am rămas fără ei”, povestește bătrîna, chi­nu­ind vorbele printre puținii dinți ră­mași să-i țină loc de zîmbet. Își strînge o șuviță de păr sub ba­ti­cul înflorat și pășește calm încă o dată.

„Îmi plăcea, cînd erau copii în bloc, să coc plăcinte, să-mi zică «bu­nică». Și eu tot așa-i strigam”, își amintește tanti Ileana, care obiș­­nu­ia să pună plăcinta cu cireșe pe covor, pe-un prosop, ca să stea co­­pilul pofticios cum îi voia inima. Pe Costache l-a pierdut în ’95 și tot atunci a aflat de învoiala lui cu străinii care așteaptă acum să pri­mească garsoniera cadou, cu tot cu mobila îmbîcsită de timp și de praf. Cînd ajunge în drep­tul tone­tei, însă, pare să nu se mai gîn­deas­că la nici unul din lu­cru­ri­le astea.

„Nu cer, bunică, nu, nica. Stau cu lumea, mă uit la ei.”