Cafeaua de la etajul nouă

Are aproape trei ani de cînd se ca­țără pe turnurile care țin în gri­jă zeci de familii pe fiecare din eta­jele sale. Ni­ciodată în viața sa în­să nu a visat cu ochii deschiși la culmile îndepărtate ale unui ți­nut mun­tos, de unde numele său să de­vină un ecou care și-ar croi loc prin­tre crăpăturile unui gigant de pia­tră. Cu mîinile lejer întinse pe masă și mucul de țigară stins în scru­miera al­­băstruie, Cezar Cos­min, fără nici un fel de deza­mă­gi­re în glas, îmi spune „pentru că aveam ne­voie de bani, de as­ta am devenit al­pi­nist utilitar.”

Mai sorbim o gură de bere, du­­pă ca­re aflu unde își petrece studen­ția. El este în anul al pa­tru­lea la Facultatea de Cons­truc­ții și In­stalații, „dar am reușit cum­va să-mi împart timpul. Oricum sluj­ba mea este mai mult una se­zo­nie­ră, rar se mai întîmplă să mun­cesc în afara verii”. În acest ano­timp, Ce­­zar simte greutatea timpului, ca­­re te trezește de la ora șase di­mi­neața și te aruncă îna­poi în pat du­pă ora 21. „Uite, știu că am în­ceput undeva cu stîngul, dar îți zic un lucru. Ce a început ca o sluj­­­bă, a ajuns o pasiune. La în­ce­put mi se părea că totul avea să fie sim­plu. Să legi două noduri, cît de greu avea să fie”, îmi po­ves­teș­te tînărul pe un ton serios.

După cîteva incidente mi­no­re, a ajuns să țină de cont de orice alt fel de pericole l-ar putea paște la etajul zece deasupra nivelul pie­to­nilor. „Am căzut și de la un me­tru-doi, odată mi s-a încurcat coar­­da, am picat și în gol. Dar a­poi am văzut la știri alții care au pățit-o mai rău, și de atunci parcă învăț cî­­te ceva din acestea. Unul a mu­rit pentru că nu și-a folosit coarda de siguranță.” Ce­zar însă nu pare de­loc speriat cînd vede exemplele din ziare, din vorbele sale pare să devină chiar mai convins că a ales drumul cel bun, pentru toa­te momentele trăite atîrnat de o coardă.

Ce­­zar simte greutatea timpului ca­­re te trezește de la ora șase di­mi­neața și te aruncă îna­poi în pat du­pă ora 21.

Primul său instructor a fost Ga­­­bi, care l-a băgat în lumea a­ceas­­ta și i-a arătat toate col­țu­rile ne­vă­zute de lumea dinafară. „Am vă­zut cum răsare soarele. Bi­ne, la fel și alții. Dar eu l-am vă­zut astfel. O tanti de la etajul no­uă des­chi­de geamul și mă în­treabă po­l­i­ticos. «Nu vrei o ceaș­că de cafea bă­iețel?»”. Un telefon îi întrerupe fi­rul, însă după ce termină dis­cu­ția, reia din punctul în care se o­pri­se, pe același ton calm și cu mîi­nile strîns împreu­na­te.

„Atun­ci mă uit la Gabi, pentru că nu știam da­că ar trebui să accept. Gabi, plicti­sit se dădea hu­ța cu coarda, mai fa­cem și din as­tea. Ori­cum, atunci el începe să strige «Două tanti, faceți do­uă».” Astfel cei doi a­jung să bea o cafea atîrnați la eta­jul no­uă al unui bloc, în timp ce privesc cum răsare soarele.

Verile și le petrece cățărat, iar restul anului merge la școală, dar nu duce un dor adînc de ca­să. Bi­ca­zul îl mai vizitează de trei-pa­tru ori pe an, iar atunci mama lui în­cearcă să-l convingă să re­nun­țe la alpinism. „Îmi ține morală, dar pa­re să se fi obișnuit cît de cît cu i­deea. Prima dată m-a văzut într-o știre la televizor. Tata în schimb, da­că ar mai fi pe aici, era mai im­punător și m-ar fi convins să re­nunț”. Cezar își lasă pu­țin ca­pul aplecat, dar nu pentru mult timp și îmi spune că „am dreptul la li­ber­tate, așa mi-l ex­prim eu.”