Un vechi prieten

Demult n-a mai vuit așa Emil Alexandrescu, chiar dacă ni­cio­da­­tă n-a stat dezbrăcat la meciu­ri­le Politehnicii din Iași. Oamenii se a­dunau, își mestecau porția de se­min­țe și apoi se retrăgeau spre ca­se cu seninătatea celor care au făcut o plimbare pe Copou.

Iașul n-a rupt niciodată gura tîrgului cînd a fost vor­ba de fotbal. Și cînd Po­li­teh­ni­ca a retrogradat, deși mulți și-au of­tat supărările, au bătut același drum pe sub teii evocați de Eminescu pî­nă pe scaunele tari de plastic ale arenei din vîrful Copoului. Pînă și cînd era pe ultimele locuri din cam­p­­i­onat, cu șanse mici să mai ră­mînă în primul eșalon, la Iași tot ve­ne­au 10.000 de fani pe stadioane, cu fularele la gît, ca niște eșarfe de lux.

Timpul i-a învățat pe ieșeni să-i iubească pe băieții în alb-albastru, fie că se cheamă FC, FCM, CSMS sau oricare altă abreviere. La tribu­ne, pe locurile celor cu abonamen­te, oamenii se cunosc unii pe alții, își țin scaunele preferate, își cum­pă­ră unor altora semințe și le dau su­marul în propoziții scurte și ra­pi­de întîrziaților. Este un sentiment de familie în rîndul suporte­ri­lor ieșeni pe care rar îl mai în­tîl­neș­ti în țară. N-aș vrea să-i compar cu fanii lui Liverpool, dar în Ia­și nu se înjură patronii, ju­că­to­rii, antrenorii, nu se scandează îm­po­tri­va conducerii fotbalului din Ro­mânia și nici nu se intră pe te­ren cum avem „onoarea” de a vedea din ce în ce mai des pe arenele din ța­ră. Da, e adevărat, suporterii ieșeni nu sînt o galerie. Singura coregrafie pe care o au e huiduirea portarului cînd trage de timp și valurile, cînd e­chi­pa lor conduce.

Dar pe scaunele acestea po­no­si­te se adună tot soiul de oameni. Stu­denți care-și aruncă grijile a­ca­să, bătrîni care-și strîng pasiunile a­proa­pe de suflet copii și femei ca­re rămîn după meci la o promena­dă prin parcurile Copoului. Ligii 1 i-a lipsit Iașul. Sîntem acel strop de normalitate în circul prin care se scaldă acum sportul ro­mâ­nesc și da, fără modestie, ne mîn­drim cu asta.

Cătălin HOPULELE