Sîntem de 10

Cred că una dintre imaginile ce­le mai amuzante care au ră­mas în mintea suporterilor de fotbal, și nu numai, din anul 2006, a fost clipul cu bărbatul din București care își aruncase pe geam televizo­rul după înfrîngerea Ra­pi­du­lui din sferturile Cupei UEFA de că­tre Steaua. Atunci avea loc cea mai mare performanță a unei e­chi­pe românești într-o compe­ti­ție europeană de după Revolu­ție, chiar dacă plîngeam cu un ochi și rî­deam cu celălalt.

Săptămîna trecută însă am plîns pînă și cu coatele. Oțelul Ga­lați, Rapid, Steaua și Vaslui au fost preșul de care s-a șters Europa. În total am primit zece go­luri, zece motive pentru care să ne punem capul sub pernă și să rămînem acolo. Din toată aface­rea, Steaua a ieșit cea mai șifo­na­tă, încasînd de la Maccabi Hai­fa, o echipă din Israel, cinci pal­me peste cap (și tot atîtea go­luri). Bine, putem justifica spu­nînd că, to­tuși, Oțelul a jucat contra Man­ches­ter-ului United, care i-a zgu­duit nu demult pe puștii lui Ar­senal cu 8-0. Și Rapidul a pierdut doar la un gol diferență, chiar dacă echipa din Polonia cu care au jucat era modestă. Spre deo­se­bire de Vaslui, care a întîlnit-o pe Sporting Lisabona și i-a ți­nut piept într-un mod decent, pînă cînd Wesley, a fost trimis de ar­bi­tru să vadă restul meciului la te­levizor. Dar astea ar fi doar scu­zele.

Ideea este că săptămîna a­ceas­­ta Europa a pus în dreptul nos­tru semnul de egal, urmat de zero. Zero puncte, zero goluri, și cam tot atîtea șanse de calificare în tururile următoare Oțelul și Stea­ua. Parcă ieri era 2006, pri­ma oară după mulți ani cînd intram cu trei echipe în grupele Europa League (fosta Cupa UEFA). Cî­te speranțe nutream. Ne avîntam în a crede că acela e doar înce­pu­tul și că, pe viitor, vor fi și puști din Franța care vor purta tricoul lui Nicoliță cum îl poartă ai noștri acum pe-al lui Benzema. As­tăzi, ne resemnăm însă cu nu­mă­rul șapte al lui Lăcătuș și ur­­mă­rim cu pumnii strînși DVD-ul unui meci din ’86. Și zîmbim.

Cătălin HOPULELE