Minutul 97

Tatăl meu a fost de mic copil dinamovist. Mi-a îm­pu­iat capul cu povești despre ghe­tele de aur ale lui Cămătaru, des­pre cum arăta o apărare condusă de Andone și despre cheliosul pe ca­­­re mereu îl băgau în teren numai în minutul 80 și dădea de fiecare dată gol. Cu tata m-am ui­tat mereu cînd eram acasă la meciurile Stelei din cupele eu­ro­­pene, dar nu a reușit niciodată să se bucure cînd Nicoliță brăz­da terenul sau cînd Dică marca golul de 4-1 din meciul cu Dinamo Kiev, primul în Cham­­pions League după 10 ani pentru roș-albaștri.

Bunicul meu nu a vrut ni­cio­dată să îmi spună cu ce echipă ținea. Pe vremea cînd încă se mai uita la fotbal, tot ce țin minte e că stăteam lîngă el și nu înțe­le­geam prea multe. Acum nu se mai uită „la proștii ăia că mă enervez”.

Eu sunt stelist. Am ținut cu Steaua de cînd îmi aduc aminte fără să am vreun motiv anume. Nu l-am prins pe Lăcătuș dar l-am prins pe Militaru și Dori­nel Mun­tea­nu și trăiesc meciu­rile cu acea intensitate a unui suporter care vrea să creadă în ceva.

Indiferent însă de convin­gerile mele fotbalistice, ceea ce am văzut joi, în meciul Steaua-Napoli am mai văzut cu toții doar într-un meci cu Slovenia, cînd bunul nostru prieten arbitru Urs Mayer era în stare să prelungească meciul cu încă o repriză doar doar să fim egalați. Amicul său, polonezul Marcin Borski, a vrut să intre în Car­tea Recordurilor prelun­gind meciul din Ghencea cu 7 mi­nute. Probabil că dacă italienii nu egalau îl mai prelungea în­că pe atît.

Oricît de trist sau nedrept ar fi, de aici se deduce simplu morala fotbalului. Indiferent cu cine ții, cînd joacă românii tot poți înjura arbitrul.

Cătălin HOPULELE