Exodul nostru

În ultimul număr din Dilema Ve­che, Gabriel Giurgiu ne spune po­vestea lui Bri. O fetiță de opt ani ca­re patinează deja de patru pe un pa­tinoar aproape dezafectat și fără a­viz de funcționare din 2010. Po­ves­tea ei nu e un patetism, o exa­ge­rare sau vreo feerie a reporterului. Nu e nici o poveste fericită, vreo ver­siu­ne autohtonă a Cenușăresei. Oricît iu­bește sportul ăsta, Bri nu va ajunge să facă performanță. Cum să poți con­cura cu puștii care practică sport de performanță de dina­inte să învețe să so­cotească, în complexe care au atî­tea facilități încît îți vine să nu mai pleci acasă, cu an­trenori multipli cam­pioni mondiali?

Iar ea e doar un exponent al u­nei lungi serii de generații de spor­tivi români care se antrenează unde pot, cînd pot, mînate din spate de iubi­rea aceasta de sport și de un patrio­tism de neînțeles, fie pe banii părin­ți­lor, fie pe cei ai străinilor cu ini­ma ma­re sau cu buzunarele adînci. Iar lui Bri, dar și puștilor de vîrsta ei, vom ajunge în curînd să le cerem re­zulta­te. Să ne mîniem cînd vedem că trec campio­natele și cupele pe lîngă noi, că stat­ul îi premiază „prea mult” pentru ace­le cîteva performanțe răz­lețe. Că mai degrabă din banii aceia plă­tim sa­la­rii și pensii. Vom discuta în­­de­lung, vom chema experți care să ne spu­nă ce puteam face cu banii a­ce­ia, apoi vor veni marii sportivi și le vor lua copiilor apărarea. Vor spune că ei ne duc numele țării mai de­par­te, că ei sînt fața pozitivă a acestei lumi as­cunse în sînul Carpaților.

Iar în timpul discuțiilor, acu­ze­lor și dramelor televizate, copiii se vor întoarce în aceleași săli obosite, pline de igrasie, insalubre, nedota­te, dar în care stau mai mult decît a­casă. Vor purta doar echipamentele pe care au bani să și le cumpere și vor învăța să practice sporturi după u­reche. După înregistrările de pe You­tube ale campionilor și după cum simt ei că ar trebui să îi poarte pi­cioarele. O să-și plîngă în pumni, o să cadă și o să se ridice din nou. A­colo vor învăța să se roage, să în­jure, să iubească și să urască cum pu­țini dintre noi o vom face vreodată.

Dar nu de milă au nevoie puștii care-și pierd copilăria pe patinele bu­nicilor, alergînd după o minge sau bătînd din ușă-n ușă pentru o sponso­rizare ca să meargă la concursuri. Au nevoie de oameni care să-i înțe­lea­gă și să-i sprijine. De un Guvern capabil să scoată capul din mocirla poli­tică și să-i asculte. Au nevoie ca fe­ti­țele ca Bri să nu renunțe niciodată.

Cătălin HOPULELE