Stop joc

Rădița, Dumnezeul dintre paginile lui Dan Lungu, te-aruncă-ntr-un joc fără să te-n­tre­be. După ce-ai terminat de citit abia primul capitol, îți spune „cunoaște-mă!”. N-ai timp să-ți realizezi postura de victimă, c-ai și ter­mi­­nat de citit.

Prizonieră într-o Românie post­co­mu­nis­tă, Rădița, proaspăt evadată pe hîrtie, îți po­ves­teș­te parcă dintr-o singură răsuflare toată via­ța sa de pîn-atunci. Alternînd cu istoriile ma­mei sale, întîmplările fetiței trasează linia tră­irilor îndurate acasă, linie mereu asim­p­to­tică binelui și oricărui sentiment familiar. În­trea­ga tornadă emoțională, numită pre­ten­ți­os „fenomen al emigrării temporare”, dez­ve­leș­te prin cuvintele lui Dan Lungu toate de­de­subturile cu care familiile românești s-au confruntat și încă se confruntă.

Surprinsă încă din stadiul firesc al nor­ma­lității, familia Rădiței se izbește de nea­jun­suri și-ți oferă toate motivele care-au determinat-o să se despartă, nelăsîndu-te s-o judeci. Iluzia unei vieți mai bune cumpărată din Italia pa­re-a fi singura scăpare pentru Letiția, mama fe­tei. Ea-și părăsește copiii, soțul, părinții și țara, înhămîndu-se la respectarea unui set de aș­tep­tări, foarte bine stabilit, al familiei.

Italienii și spaniolii, numele celor două ar­mate părăsite în fața războiului su­pra­vie­țu­irii postcomuniste, reprezintă elementele care descriu titulaturile copiilor abandonați de către părinți. Copilăria divizată în două fron­turi a Mălinei și-a surorii sale, Rădița, este scufundată-n stări aflate la extrem, fe­te­le oscilînd între depresii și euforii de scurtă du­­rată. Cea mai mică dintre ele resimte sin­gu­ră­tatea într-o formă autentică, sentimentul de pă­răsire fiind aruncat în mijlocul unei ino­cen­țe și al unei naivități rar întîlnite. Sen­si­bi­li­ta­tea o face pe Rădița să sufere, să se complacă și, în final, chiar să se revolte împotriva statutului său, considerîndu-se nedreptățită.

Martor al copilăriei furate și-al disperării în fața neputiinței, ajungi să preiei din stările fe­tiței și să te găsești într-o goană după so­lu­ții care nu-ți folosesc. Sfîrșitul poveștii Rădiței te șochează, îți oprește respirația, te-aruncă în dulap lîngă ea și te face să vrei să porunciți îm­preună cu ochii strîns închiși să se sfîr­șeas­că totul. Știi că n-o să funcționeze nimic, dar vrei totuși s-ajungi să-i spui că are dreptate, la urma urmei, „poate că la ei în apartament Dumnezeu chiar nu există”.
de Aryna Alexandra CREANGĂ