Povestirile se dau de pomană

După ce-ai terminat de citit cele zece po­vestiri ale lui Florin Lăzărescu, ai să te vezi plim­bîndu-te pe stradă, ținînd cartea într-o mînă și dînd cîte-un „bună ziua” sfios tu­tu­ror oamenilor care trec pe lîngă tine. Ai să crezi că ești pe-un drum de țară, duminică di­mineața devreme, cînd bunica, tata sau vreo mătușă mai în putere cară o tavă cu co­livă și, într-o stare de amețeală și nesomn, știi că ți s-a întins și ție vreo sacoșă aju­tă­toa­re, cu linguri, șervete sau pahare – să fie pri­mit, pe care nu trebuie s-o izbești de picioa­re, cînd o cari, să nu se spargă ceva de prin ea. Și sentimentul o să dureze.

„Lampa cu căciulă” adună zece epi­soa­de dintr-un serial de care tot încerci să fugi și pe care-l tot ascunzi într-un cotlon al min­ții, în care intri doar uneori, cînd te simți des­tul de confortabil. Prin fiecare povestire ajungi să rămîi mut, țintuit într-un scaun, cu spa­te­le lipit de sobă și, în locul căldurii care-ți tre­ce prin lîna vestei și-ți arde pielea, simți un sen­timent de „acasă”, care-și găsește drum pî­nă la conștiință și-o face să tresară. Ecra­ni­zată în 2006, în regia lui Radu Jude, și pre­mi­ată cu peste 30 de premii la festivalurile inter­naționale, povestirea cea mai populară, care dă și numele cărții, n-are niciun soi de adaos, față de celelalte. Toate vorbesc despre fami­lie, despre rubedenii, cumetri sau nași și por­tretizează personajele, de cele mai multe ori, cu subiectivitatea onestă a copilului. Din de­taliu în detaliu, și de la o situație specific ro­mânească de familie la alta, ajungi să-ți re­gă­sești propriile rubedenii scăpate la trăit în pa­ginile lui Florin Lăzărescu și să te atașezi, în răsfoit, de fiecare în parte.

Autenticitatea cu care scriitorul poves­teș­te istoriile nașilor, încropirea chefurilor din ogră­zile vecine și episoade din viețile altor oameni înconjurați de lumea dinamică a ru­ralului te lasă fără grai și fără curajul de a-ți imagina, măcar, ce urmează să se întîmple. Observi, însă, de la o povestire la alta, o ten­dință a autorului de a nara detalii succesi­ve, care să contureze prin dimensiunile lor mi­nus­cule întregul curs al poveștii – poveste care, aproape de fiecare dată, se finalizează dintr-o dată, fără să te pregătească pentru tra­gicul și ironicul final pe care o să-l aibă. Sfîr­șitul se-aseamănă mereu cu scosul unei mă­seluțe – e scurt, dureros și se uită, fără să știi cînd, către locul lăsat unei jumătăți de pa­gini albe, pe care-ai putea să-ți descoși trecutul și să-ți amintești ce-ai trăit. Ajungi să-ți spui, la sfîrșitul răbdării și capătului orelor din zi, fără ca măcar să ai părinții la o nuntă și să fii lăsat în grija bunicii, sau fără ca măcar să te fi cățărat pe-o grămadă de lemne, într-un a­po­geu al dezamăgirii, că oricum – „nu știi cum ți-a venit, așa, deodată, să plîngi”; dar s-a întîmplat.