Golful jucăriilor sumbre

Două scrisori înrămează, de o par­te și de alta, povestea de dra­gos­te și aventura peste care cad „luminile din septembrie”. Semnatarii își vor­besc, conștienți însă de faptul că nici unul din ei n-o să vadă rîn­du­ri­le impregnate cu povești, iar dorul li se va rătăci pe cîmpurile de luptă ce încă fumegă, după cel de-al Doilea Război Mondial.

Răvașele lui Ismael și Irene vor­besc despre umbre nefaste și des­pre amintirile întunecate din Golful Al­bastru, unde tînăra Irene, mama ei, Simone, și mezinul, Dorian, și-au găsit refugiu după moartea tatălui, Armand Sauvelle. Aici, în casa de pe stîncă, familia trăia sub întuneri­cul vilei Cravenmoore, un castel go­tic străjuit de heruvimi din piatră, refugiul unui făuritor de jucării cu zîmbet șarmant. Lazarus Jann e în­truchiparea obscură a eremitului izo­lat de lume într-un ungher al Nor­mandiei. Un colț de lume pe care Carlos Ruiz Zafón îl conturează, în „Luminile din septembrie”, din pe­i­saje marine poleite cu lumina ar­gin­tie a lunii, din valuri ce se sparg dra­matic de stîncile abrupte și motive romantice recurente precum cas­te­lul sau pădurea-labirint.

Într-un soi de aventură adolescentină ce amintește de năstrușnicia „cireșarilor” lui Constantin Chi­ri­ță, Irene, Dorian și Ismael, băiatul de care se îndrăgostește copila, des­co­pe­ră, în casa plină de coloși de ju­că­rie pe care Lazarus și-i construieș­te, o călimară cu cerneală neagră pe care o deschid incoștient. Fără să știe, dezlănțuie astfel un coșmar, o um­bră care tulbură luminile farului ce veghează golful.

Bazîndu-se pe principiul psiha­na­litic al lui Jung după care umbra ar fi o înăbușire de porniri demonice care urmăresc ființa pretutindeni, au­torul trasează tușele unui roman al devenirii, în care personajele se trans­formă din temelii sub privirile meta­lice ale jucăriilor lui Lazarus Jann. „Luminile din septembrie” e un mă­nunchi de povești plăsmuite, prin ca­re Zafón amintește cititorului cu su­flet tînăr de gustul suspansului ro­mantic.