Cronica unei familii fără nume

„Oderint dum metuant” (n.r.: „Să mă urască, dar să se teamă”) pare să fie motto-ul după care se ghi­dează stăpînul de drept al mo­și­ei por­tugheze, un om deopotrivă urît și respectat, demn de cuvintele lui Ca­ligula. Bunicul cel despotic este, fără să-și dea seama, protagonist într-un roman rupt parcă din univer­sul lui Gabriel Garcia Mar­quez.

Chiar dacă povestea se centrea­­ză pe acțiunile întreprinse de bărbați, a­ceștia nu primesc nume pe parcur­sul cărții.

Doi frați, dintre care unul bolnav de autism, iar celălalt, preferatul familiei, tatăl lor și bunicul, veritabilul „vechil pe moșie”din cărțile de is­to­rie, sînt actorii cărții. Ei în­cear­că pe rînd să păstreze prosperitatea pro­­prietății, fiecare dorind să în­­lo­cu­iască metodele celui de dinainte. Tatăl își concentrează în­trea­ga existență în a nu semăna cu bu­nicul foarte autoritar și, mai tîr­ziu, devine un personaj slab, lipsit de per­sona­li­tate și de inițiativă, ușor de mani­pulat și fără direcție. Aceste dife­ren­țe dintre membrii moșiei ascund, totuși, trăsături comune, adevărate „moș­teniri de familie”, cărora ei nu li se pot împotrivi.

Un roman ca o cronică de fa­mi­­lie care marchează povestea unui eșec, din perspectiva a trei gene­ra­ții. Proprietarii moșiei sînt bîntuiți de in­somnii, iar istorisirile lor sînt frînte, sacadate și incoerente. Cînd bunicul își obliga argații să mun­ceas­că pe te­renuri mai mult decît se putea, în mij­locul povestirii apare o bătrînă, despre care se spune că ar fi ima­gi­nea morții. La fel se în­tîm­plă și a­tunci cînd unul dintre frați își amintește de mama sa, în timpul co­pilăriei. Al­ă­turi de ceilalți membri ai familiei, frații sînt însoțiți de singurătate și de în­tru­chiparea ghi­ni­onului.

Romanul „Arhipelagul insomniei”, de António Lobo Antunes, afișează o Portugalie a tră­iri­lor intense și a eșecurilor implacabile, sub forma unei moșii “în care, deși to­tul e la fel, lipsește aproape totul”, cum o descrie unul din personaje.

Livia RUSU