Citind, în mai-mult-ca-prezent

Romanul lui Cristian Fulaș, publicat în 2015 la editura Vinea și retipărit la Polirom anul trecut, e o carte onorabilă de debut. Deși stîngăcia autorului se ghicește cu ușurință din felul în care a ales să-și structureze cartea – urmînd o povestea liniară a unui personaj care, pe alocuri, se intercalează cu alte două povești (dacă pot fi numite așa) și schițînd firul unei acțiuni care nu reușește întocmai să-ți capteze atenția, Cristian Fulaș cîștigă mult prin sinceritate și, dacă ești la fel de sincer cu tine ca cititor cum pare să fie el însuși cu sinele, ca scriitor, o să-i citești și cărțile apărute ulterior.

Cele trei mari salvări ale „Fâșiilor de rușine” sînt (nu neapărat într-o ordine bine stabilită, după dimensiunea și grandoarea lor) scriitura, subiectul și inserțiile teoretice. Felul de a scrie al autorului, departe de a fi unul pompos sau cu pretenții, transformă narațiunea într-una plăcută, pe înțelesul oricui. În afara fragmentelor (scurte) pe care personajul principal le citește din cărțile de specialitate, îndemnat de terapeut, tot ce stă scris în micul roman poate fi citit, înțeles și, dată fiind încărcătura emoțională a anumitor paragrafe, chiar recitit. Astfel că cititura ușoară și plăcută, „golănească” așa cum personajul spune c-ar vrea el însuși să scrie, face „Fâșii de rușine” un roman greu de lăsat din mîini. Subiectul ales de Fulaș, dependența (de alcool și de droguri), transformat într-o experiență personală narată la persoana întâi, e unul puternic; apropie cititorul, îl face să empatizeze și, pe alocuri, stîrnește și curiozitate (mai ales în situațiile care personajul pare deja total pierdut, fără a mai avea vreo cale de ieșire). Exploatarea stării de rușine accentuată în repetate rânduri în diferite ipostaze face subiectul, deși des întâlnit, inedit în lipsa tratării lui atente în opere literare – „Aici cred că e diferența uriașă între mine și ceilalți: ei și-au creat o viață cu scop și le-ar fi rușine să spună, într-o zi, că au ratat scopul. Eu nu mă tem de asta, totul e atît de aleatoriu încît, nici dacă aș sta nemișcat și m-aș gîndi cîteva ore bune, nu aș găsi un lucru de care să-mi fie cu adevărat rușine. De asta sînt eu relativ fericit și la fel de relativ nefericit, pentru că asupra mea nu planează umbra rușinii”. Astfel că și aici cîștigul lui Fulaș se dublează. În cele din urmă, ultima salvare sînt, deși n-ai zice, inserțiile teoretice. Ele echilibrează cumva drama emoțională cînd ea stă să se adîncească și, pentru un cititor care n-a avut de-a face cu vreo dependență asemănătoare celor tratate în carte, sînt și esențiale pentru înțelegerea comportamentului și pasajelor descriptive următoare.

Minusurile – deja menționate anterior, vin (în mare parte) din stîngăcia debutantului. Lipsa unei acțiuni captivante, liniaritatea narațiunii care se sparge prea puțin și se intercalează cu alte două planuri infim exploatate și alegerea scrisului salvator drept liant al poveștii – toate dau semne că ar fi existat în „Fâșii de rușine” loc de mai bine. Un alt lucru pe care nu am reușit să-l apreciez (poate) la măreția ideii au fost și pasajele scrise „la beție” – fără aplicarea vreunei reguli ortografice sau de punctuație, pasaje pe alocuri prea lungi, lipsite de relevanță și greu de parcurs.

Pînă una alta, sfîrșind parcurgerea romanului și experimentînd viața în „mai-mult-ca-prezentul” lui Cristian Fulaș, poți spune că reușești să-ți construiești o mică idee despre ce înseamnă să fii dependent, ce înseamnă să legi prietenii din nimic – rapide și sănătoase – și ce înseamnă, de fapt, să cauți încrederea și elanul pentru a începe „să construiești o viață de om” de la zero.