Povestea povestitorului

Cartea lui Andrei Crăciun despre Ion Creangă ar merita și ea să aibă o carte dedicată ei – o poveste a poveștii, care să-ți amintească ironic, prin titlu, chiar de „Povestea poveștilor” a humuleșteanului care-a trăit și încă trăiește în Tîrgul Ieșilor. Una dintre cărțile fără de care colecția Editurii Muzeelor Literare ar fi fost cu siguranță una mult mai săracă, biografia pe care jurnalistul Andrei Crăciun i-a scris-o clasicului Creangă e una care te atrage, de la bun început, prin dragostea vădită pe care o are pentru scriitor. Dragostea lui nu e una exprimată simplist, ci subtil, reportăjesc, cum numai un gazetar iscusit și uns cu toate alifiile destinate cuvîntului s-ar pricepe mai bine. Respectul pe care i-l poartă lui Creangă se vede clar în felul prin care a ales să scrie – Andrei Crăciun folosește multe arhaisme, regionalisme, vorbe populare și tot felul de proverbe și zicători care n-au cum să nu-ți lase, măcar vag, impresia că s-a identificat cu personajul și că măcar pe alocuri Creangă a intervenit, a pus mîna pe condei și așezîndu-se la masă, în bojdeucă, a început să se scrie singur.

Ajungem astfel să cunoaștem peripețiile lui Creangă înainte și după ce-a ajuns la Iași – căsătoria, mutatul cu Tincuța, cariera de învățător, apropierea de Maiorescu și de elita intelectuală a tîrgului și, unul dintre cele mai frumoase lucruri din carte, ajungem să privim puțin parcă din culise și prietenia puternică pe care-a avut-o cu Eminescu. Portretul lui Ion Creangă este mereu unul comico-grotesc pentru orice privire a cititorului gingaș, unul care prin priceperea lui Andrei Crăciun ți se conturează în minte imediat după ce-ai parcurs cîteva rînduri și tabieturile lui te fac să-l asociezi cu ușurință cu un om simplu, fără ifose și alte pretenții ale unui scriitor cu un succes pe măsura talentului său – „și, dacă avea dreptate marele său contemporan rus Cehov, iar talentul e arta de a șterge, atunci Creangă a fost unul dintre cei mai talentați povestitori din istoria povestitorilor pe care îl cunoaștem”. Rămîi crezînd fiecare vorbă spusă și, cu mult după terminarea cărții, cu ideea că niciodată Creangă n-a fost citit atît de mult cum, de fapt, a meritat.