Cine sînt oamenii Medgidiei?

În paginile cărții lui Cristian Teodorescu trăiesc oameni și legende ale Dobrogei anilor ’40. „Medgidia, orașul de apoi” ră­su­flă prin cele peste o sută de povestiri despre Virginica și Fănică Theodorescu, proprie­tarii restaurantului din gară, despre Por­to­fel, zis și Mînă Ușoară, despre potcovarul Ba­zil Chițoiu sau despre străzile Dobrogei, pustiite de război.

Încă din prefață sîntem îndemnați să citim romanul cum vrem noi, pentru că este „construit din piese detașabile”. Ni se mărturisește fără ocol că „mi-am dat seama că nu l-aș fi putut scrie altfel, chiar dacă aș fi știut ce mă așteaptă scriind un asemenea roman care începe și se sfîrșește de o sută de ori, cu fiecare poveste în parte și continuă după fiecare din ele, pînă la ultima”. Dar pînă să le lege într-o singură carte, Cristian Teodorescu a publicat cîteva istorisiri în revista „România literară”. Așa a ajuns să fie contactat de urmașii unora dintre persona­jele romanului, care l-au ajutat să își termine tabloul. Alții l-au și tras de mînecă cînd a mai înflorit din acuarelă adevărul. Ce nu a schimbat au fost numele oamenilor pe care ni-i arată cînd gospodari și cu frica lui Dumnezeu, cînd corupți și lași.

Își tortura soldații de parcă „intraseră dracii în Scipion”.

De fapt, odată transformate în povestiri, capitolele devin albume de fotografii alb-negru, colorate de vorbele personajelor, de pățaniile lor, de rîsete și de necazuri. Cum altfel l-am mai fi cunoscut pe Ionică, chelnerul lui dom’ Theodorescu, care înjură pe franțuzește ca să nu sune vulgar și pentru că Fănică „îi dădea dreptate cînd o mai lua pe limbi străine”? Nici pe maiorul Scipion nu am fi putut să-l cunoaștem dacă nu am fi fost martori la antrenamentele sale pînă se lăsa cu leșinuri. Alerga cu soldații săi pînă în vîrful dealului, îi fugărea, îi întorcea din drum și îi „tortura” de parcă „intraseră dracii în Scipion”, dar nu și-a lăsat re­gi­men­tul să plece la granița cu Rusia fără el.

Dăm paginile una cîte una ca pe niște file de viață și respirăm același aer cu persona­jele lui Teodorescu, atît de vii și de colorate. Și înainte să părăsim gara din Medgidia, ne însuflețim mai întîi cu un „carcalete” la dom’ Theodorescu și cu un joc de table, promițîndu-i cîrciumarului că vom reveni să ne luăm revanșa.