Autocunoaştere în trepte

Jurnalul lui John Maxwell Coetzee, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2003, păstrează urmele romanului său apărut în anul 2006, „Dezonoare”. În­chi­zînd între coperțile sale tot o poveste dintre două personaje cu vîrste foarte diferite, de această dată însă, autorul sud-african re­uşeşte să-ţi atragă atenţia printr-o structu­ra­re inedită a cărţii, şi nu a subiectului în si­ne. Dacă în primele capitole eşti antrenat să citeşti povestirea împărţită în doar două niveluri, pe primul găsind situate fragmen­te din cartea scriitorului intitulată „Opinii tranşante” şi pe cel de-al doilea desco­pe­rind întîmplările narate din perspectiva per­sonajului principal, semnat de şap­te­zeci şi doi de ani „C”, mai apoi, treptele cititului se multiplică.

Cele două segmente de text sînt divi­za­te prin linii paralele şi, odată cu avansarea po­veştii personajelor şi transformarea a­ces­teia într-una complexă chiar sub ochii tăi, în josul paginii apare şi un al treilea frag­ment. În cel din urmă poţi descoperi o altă versiune a poveştii, realitatea narată din perspectiva femeii tinere de 30 de ani de care bătrînul scriitor se îndrăgosteşte. Anya, această „tînără de-a dreptul izbitoare” se află continuu într-un real contrast cu C, atît din prisma portretului fizic întîlnit între pagini, el autocaracterizîndu-se ca fiind nu un filolog eminent, ci „un bătrîn gîrbovit în­tr-un ungher, care poate fi luat drept bos­chetar”, ci şi din prisma diferenţelor evi­dente întîlnite în cele două perspective asu­pra aceleiaşi vieţi cotidiene.

Prima întîlnire a protagoniştilor lui Coe­tzee declanşează în mintea scriitorului nece­sitatea întîlnirilor următoare şi iniţiativa de a-i propune Anyei să-i fie dactilografă. Prin apropierea celor doi, „Jurnalul unui prost”, oferă şansa proiecţiei ficţionale a autorului să se descopere pe sine şi o invită şi pe tî­nă­ră să iniţieze un proces de autocunoaştere.

Chiar dacă aproape de ceasul morţii, C nu este lăsat de creatorul său să-şi trăiască ultima iubire fără înţelepciune. Clădite mai mult în minte, decît în viaţa reală, sentimentele scriitorului ordonate pe linii în funcţie de intensitatea lor ajung să te facă să-nţelegi totul dintr-o singură citire, fie ea şi împărţită în trei.