Micul ocean din spatele rîsului

Clapele de pian mențin un ritm echilibrat între tobe și scîrțîiturile chitarei, iar versurile îți amintesc despre frustrările și senzația de i­­nu­tilitate care te-au ruinat în momentele de­pre­si­­ve. Cu acest mesaj își deschid cei de la Pa­ra­mo­re noul album, „After Laughter”, lansat pe 12 mai. Trecînd spre o linie melodică ușor di­ferită față de stilul lor pop punk de pînă a­cum, cele 12 melodii sînt ca o colecție a stă­ri­lor pe care oamenii le au „după rîs”, fondul ver­surilor devenind unul negativist. Chiar da­că ura, falsa fericire și vînătoarea viselor dau pieselor o notă de nostalgie, vocea gravă a so­listei care răsună pe ritmurile tobei te fac să ți­pi și să-ți exteriorizezi furia.

Acest album nu es­te pentru cei care pre­fe­ră să plîngă pe me­lo­dii lente și siropoase, pentru că energia lui te fa­ce să te simți ca un adolescent rebel. Probabil am întîlnit cu toții acei bi­ne­vo­i­tori care îți dau sfaturi, așteptînd ur­mă­toa­rea ta gre­șeală. Fredonînd „I hate to say I told you so/ But they love to say they told me so”, reali­zezi că oamenii iubesc să aibă dreptate. Cîteva no­te mai încolo ai să rememorezi pe acorduri de rock toate zîmbetele false pe care le-ai afișat și s-ar pu­­tea, totuși, să mai omiți cîteva.

Din vers în vers o să ajungi printre norii în care se pre­su­­pune că se ascund visele. Atunci o să des­chizi carnețelul cu dorințe, știind că singurele ar­me de care dispui sînt speranțele. În­să nu re­nunți pentru că „It’s keeping all your hopes alive/ When all the rest of you has died”. Cum era de așteptat, dacă e vorba des­pre nostalgii în­tr-un album, o să auzi și cîteva melodii des­pre iubiri decupate din ado­les­cență. Acum vi­bra­țiile chitarei se mai domolesc, lăsîndu-te să ca­uți în liniște adîncul mi­cului ocean în care s-au scufundat idilele.

Dacă mrejele melancoliei te-au strîns prea mult în cercul vechilor e­mo­ții, vei găsi un mo­tto pentru această stare uneori inexplicabilă: „Stra­­nge how we found ourselves exactly where we left off”. Pe lîngă iu­bi­rile pe care am vrea să le păstrăm pentru tot­deauna, am vrea să rămînem să capturăm și ti­nerețea. Astfel, a­cus­tica gravă a tobelor îți va cîn­ta despre di­mi­nețile în care te uiți în o­glin­dă și ți se pare că ți-a mai apărut un rid în colțul gu­rii.

Spre sfîrșitul albumului începi să accepți în­că odată că mereu vor fi persoane ce te vor de­­zamăgi. Versurile capătă mai multă poezie și te întorci din nou în micul ocean, iar su­ne­te­le aproape că devin vizuale. După atîta scor­monit în trecut, aproape că devine obositor să-ți stergi din amintiri. Și parcă nici nu mai vrei să adaugi altele, deoarece orice lucru nou își are sfîrșitul lui, așa că începi să te gîndești la teoria asta în timp ce fredonezi „I’m getting sick of the beginnings”.

Text de Antonela TĂNĂSELEA