Un labirint complex dar monoton

„The Maze Runner” va fi întotdeauna un film care va plăcea mai mult fanilor decît cri­ti­­cilor. O adaptare după trilogia autorului James Dashner, filmul arată o nouă versiune sumbră, post-apocaliptică, a viitorului ome­ni­rii, fără să se piardă (sau să încerce) explicații su­plimentare. O comunitate de băieți care lo­cuiește într-o poiană din mijlocul unui la­bi­rint imens și în care, în fiecare lună, printr-un lift care se ridică din pămînt, un nou membru sosește, fără a-și aminti nimic mai mult decît nu­mele său. Nu știm dacă lumea este una i­ma­ginată sau dacă acțiunea e plasată într-un viitor cu aceeași istorie ca cel real.

Un labirint imens, ai cărui pereți se mută în timpul nopții, deschizînd, aleatoriu, o no­uă secțiune a acestuia. Un experiment, vom afla pînă la final, deși e simplu de dedus asta de la bun început, cum au fost și cele 13 Dis­tric­te din The Hunger Games sau facțiunile din Di­vergent. Toate ecranizate după trilogii ale unor scriitori tineri, contemporani, care fac par­te din universul literar „fantasy“, această pia­ță ce a înflorit în SUA în ultimii 15 ani și care s-a extins ca popularitate, tocmai prin aceste filme, și în Europa și, implicit, în Ro­mâ­nia.

Făcînd o paralelă între aceste trei, ve­dem o rețetă similară, de parcă ar fi provenit toate dintr-un proiect de final de an la un curs de literatură creativă: un personaj puternic, ca­re nu ține neapărat, dar ajunge să lupte în nu­me­le celorlalți; un univers nou, fără ex­pli­ca­ții suplimentare despre proveniența și rolul a­cestuia; un joc, un experiment, a cărui origi­ne nu o cunoaște și al cărui scop final nu-l a­flăm până la încheierea primului film (și nici roman, de altfel). Și toate sunt ecranizări, în linii mari, fidele.

„The Maze Runner” pare că se deosebește de restul, ca să continuăm în linia com­pa­ra­ți­i­lor, prin construcția sa. E un dinamism continuu, un film de acțiune-aventură care nu are prea mulți timpi morți, dar are lacune destul de mari în logică, date, pe de o parte, de faptul că nu încearcă nimeni să explice ca­re e rolul labirintului (în afară de acela că este un test) și care au fost rolul și sem­ni­fi­ca­ți­ile probelor prin care aceștia au trecut (dacă aveau vreo simbolistică anume, mie mi-a scă­pat).

Personajele sînt destul de tipice la rîndul lor, toți actori tineri, fără alte roluri importante în spinare și fără a avea in­ter­pre­tări care să te lase cu gura căscată. Păstrînd proporțiile, un fel de Împăratul Muștelor în care, mînați de un dușman comun, băieții fac front comun împotriva acestuia în loc să creeze o societate divizată.

Un film interesant, dar care vine în continuarea ecranizărilor romanelor din aceeași ca­­tegorie, iar interesul publicului scade oda­tă cu creșterea numărului de asemănări.