Conexiunea cu viața, fără semnal

Gîndit în așa fel încît să ne stimuleze pa­pilele cinefile cu un puzzle întortocheat de dramă și dragoste, filmul „Collateral Bea­uty: A doua șansă”, regizat de David Fran­­kel, laureat al premiului Oscar, îl pro­iec­tează pe Will Smith în pielea lui Howard Inlet, un director comercial din New York, ca­re-și ghidează viața și își fundamentează succesul pe o idee vizionară ce presupune e­xistența conexiunilor între timp, dragoste și moarte.

Cînd își pierde copilul de numai șase ani din cauza cancerului, Howard se trans­for­mă într-un lunatic care, chiar și la doi ani du­pă tragedie, este pe cale să distrugă compania în totalitate și să-și lase pe drumuri pri­etenii. Treptat, odată cu dezvăluirea po­veștii, filmul se transfomă, într-o re­pre­zen­ta­re nu foarte distinctă de cea a peliculei „În căutarea fericirii”, apărută în 2006, care l-a avut în centrul acțiunii tot pe Will Smith și a cărui evoluție a fost aproape identică.

Ambele producții îi atribuie lui Smith ti­tulatura de martir care trebuie să facă față u­nor situații dramatice ce implică existența u­nui copil și care se metamorfozează spre fi­nal într-un erou mîntuitor. Astfel, după ce-l surprinzi de atîtea ori pe Smith a­tîr­nînd pe marginea prăpastiei cu ochii în lacrimi, de­vine aproape imposibil să-l mai asociezi cu tînărul puternic și amuzant din „Bărbați în negru”.

În timp ce prietenii săi înceacă să se a­pro­pie din nou de el, Howard se ascunde cît poate de mult de realitate și încearcă să-și afle răspunsurile, prin intermediul unor scrisori, tocmai de la cele trei elemente pe care le venerase atît de mult în trecut: dra­gos­tea, timpul și moartea. Cînd acestea se me­tamorfozează, cu un pic de ajutor, în fi­in­țe umane, Howard este pus în ipostaza de a le înfrunta, iar filmul începe să demonteze, prin modul de construcție a dialogului și a interacțiunii dintre persoane, cli­șe­e­le în care omul se îneacă adesea, atunci cînd deasupra capului i se ridică întrebări care nu întotdeauna permit o deslușire.

În plan secund, se construiesc alte trei po­vești de viață, ale colegilor lui Howard – Ed Norton, Kate Winslet și Michael Peña, ca­re-și trăiesc propriile drame și care ajung în mod neașteptat să depindă de actorii pe ca­re-i angajaseră ca să-și deslușească propria e­nigmă. Povestioarele secundare nu prind în­să suficient contur, fiind puse în umbră de cursul povestirii principale, astfel că nici per­sonajele nu sînt evidențiate pe deplin. Ac­țiu­nea nu este liniară, fiind vioaie și complexă în emoții, însă decurge de cele mai mult ori con­form așteptărilor. Cu toate acestea, pro­duc­ția merită urmărită pînă la ultimul ca­dru și sorbită cu poftă la final, măcar pentru generic, cînd în fundal răsună o nouă va­ri­an­tă a melodiei „Let’s Hurt Tonight” a ce­lor de la OneRepublic, creată special pentru film.