Versurile nu mai contează

Am început, nu de mult timp, să sap mai adînc printre recomadările muzicale care-mi erau oferite și acum cîteva luni am dat, fără să vreau, trecînd de la un link la altul, de Solange, o artistă care mi-a sătisfăcut multe dintre dorințele legate de muzică. N-am putut decît să mă bucur și să ascult, plină de curiozitate, cel de-al patrulea album al ei, „When I get home”, un fel de carusel al notelor muzicale care ba sînt din ce în ce mai înalte, ba cad încet pînă ce devin o șoaptă. E ușor de urmărit, versurile sînt cel mai adesea repetitive, parcă dîndu-ți voie să contemplezi și să te lași învăluit de atmosfera impusă de Solange. Deși are alturi artiști pe care m-am bucurat să-i regăsesc în lista de „featuring”, precum Tyler, The Creator sau The Dream, e clar că artista și-a păstrat „autoritatea” și a impus asupra creației ritmul care o definește deja destul de bine.

Una dintre cele mai ritmate piese de pe întregul album este „Stay Flo”, o melodie de aproximativ trei minute care te face, fără să vrei, să miști ușor din umeri și să fredonezi alături de ea cele trei versuri care curg repetitiv. „Down, down, down on the floor”, cîntă Solange aproape șoptit în timp ce, ca fundal muzical, se aud, din cînd în cînd, cîteva clape de pian. Dacă asculți albumul de la un capăt la altul îți dai imediat seama că piesele se completează, artista lăsînd chiar ca unele dintre ele să înceapă în modul în care se terminase melodia dinainte, cum se întîmplă în cazul „Almeda” și „Time (is)”, două piese la care trecerea se face pe nesimțite, fără să-ți dai seama că ai început să asculți altceva.

Apărut în prima zi din luna martie 2019, albumul e deschis de melodia „Things I image” care are un ritm de baladă pop, lăsînd parcă sunetul de pian să determine întregul curs al piesei. „When I get home” cuprinde 14 piese care te introduc într-o atmosferă feerică dominată de accente jazz, pop, indie și puțin soft-rock. Fragmentate din cînd în cînd de scurte pauze (de cîteva secunde) în care Solange dă explicații succinte și oarecum poetice despre album, piesele se scurg agale, trecînd, într-un crescendo atent gîndit, de la un ritm la altul, și lăsîndu-te să-ți dai seama, pe la mijlocul albumului, că dansezi încetișor pe muzica artistei.

Deși mai puțin cunoscută în lumea muzicală decît Beyonce, sora sa, Solange a reușit să demonstreze în repetate rînduri că are un stil al său destul de dificil de replicat, iar cu cele mai recente două albume, „A Seat at the Table” (lansat în 2016) și „When I get home”, artista a reapărut în atenția publicului. Bine structurat, cu o linie melodică ce te-ar putea urmări întreaga zi după ce-l asculți, „When I get home” este plin de piese liniștitoare, calme, care te fac să bați încet din picior în timp ce, fără niciun fel de distragere, poți să-ți faci și treburile.