Tinerii au timp un an să se organizeze și să ducă revoluția la capăt prin vot

Scriitorul Liviu Antonesei este însoțit de pălăria în fiecare plimbare de pe străzile Iașului, care-i este casă încă din 1971. Acesta este cunoscut în oraș atît în urma activității sale din spatele catedrei, fiind profesor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, dar și în urma celei politice, fiind, în trecut, membru activ în mai multe partide și președinte al Consiliului Județean Iași între 1996 și 1998. La cei 62 de ani pe care-i are, acesta s-a întîlnit pe tot parcursul vieții cu politica, fie cînd s-a implicat activ, fie cînd a sancționat de cele mai multe ori în scris actanții acesteia. În prezent, el este un activist convins și sprijină grupurile sau mișcările civice ale tinerilor, îndemnîndu-i pe aceștia să-și facă vocile auzite. Profesorul crede că viitorul este al unei noi generații de tineri, care să se implice în politică încă de pe băncile amfiteatrelor.

Toate trăirile dumneavoastră sînt transpuse, uneori cu îndrăzneală, în versuri. De unde ați deprins ușurința de a vă exprima?

Nu știu dacă este neapărat o ușu­rință. Poate este rezultatul exer­cițiului de acum. Cînd eram co­pil, scriam romane cu cowboy și indieni sau cu partizani și nemți. S-a acumulat un exercițiu. Sigur că a fost o pauză de pe la sfîrșitul clasei a patra pînă la începutul liceului în care n-am scris. Însă după ace­ea am reluat scrisul, dar cu poe­zie. Pe de altă parte, am avut no­ro­cul unei vieți interesante. Nu spun neapărat că a fost bună, dar nici tot timpul rea. Am avut parte de eve­ni­mente destul de interesante care să mă ajute să acumulez un fond de amintiri foarte bogat. Deci, a­vînd o mulțime de evenimente la dispoziție și o mulțime de amin­tiri, nu-i de mirare că mă exprim. Și probabil fiecare dintre temele care mă obsedează își găsește la un moment dat singură forma de ex­pri­mare: poate fi poezie, poate fi proză, poate fi un articol sau chiar un pamflet. Poate fi chiar și un fotoreportaj, că fac și fotografii de vreo 10-15 ani.

De-a lungul vieții ați lucrat mult în presă. Înseamnă că ați asistat și la degradarea din ultimii ani a actului jurnalistic.

Da, am început-o cu presa de mic. Cînd eram prin clasa a III-a făceam pe o foaie de caiet un fel de ziar al casei în care puneam ce citeam în ziarele adevărate, cum ar fi războiul din Vietnam. Sigur că de presă mai serioasă m-am apucat în liceu, cînd am fost în re­dac­ția revistei „Năzuința” a Liceului Național, unde am publicat poezii și probleme de matematică. Dar în­tîlnirea adevărată cu presa a a­vut loc în studenție. Mai întîi, prin 1973, mi s-a propus o rubrică în revista „Dialog”, eu fiind student la So­cio­logie-Psihologie. Iar apoi, în 1974, am fost martorul nașterii „Opiniei Studențești”. Am fost în două rînduri redactor: din ’74 pînă în ’76, cînd am terminat, după aceea din ’79. Ultimul număr scos de vechea echipă era un calendar cu poeziile redactorului-șef și poze de primă­va­ră, care reușise să îndepărteze restul echipei și am fost adus eu, care lucram ca cercetător la un ins­titut al universității. Am stat acolo pînă în ’83, cînd, în urma primei anchete serioase a Securității, au simțit nevoia să mă disponibili­ze­ze, ceea ce nu înseamnă că, după un anumit număr de luni, cînd am avut interdicție de semnătură, n-am mai publicat în „Opinia Stu­den­țeas­­că” din cînd în cînd, ajutîndu-l pe Valeriu Gherghel, care ocupa de ju­mătatea a doua a revistei, partea culturală. Era o parte de viață stu­den­țească și o parte culturală. Și am făcut asta pînă în ’89. În ’89 nu prea am publicat, mă defectasem de­ja, nu eram admisibil. Însă, după ’90, m-am apucat serios de presă, pentru că am fost redactor-șef ad­junct la „Convorbiri literare”, din ’93 director al revistei de cultură „Timpul”, am fost director onorific sau redactor-șef sau Dumnezeu știe ce la o mulțime de ziare: „Univer­sul”, „Lumea ieșeanului”, am avut rubrici permanente în „Monitorul de Iași” pe vremea aceea, am făcut zece ani emisiuni de televiziune la TVBit, vreo șase-șapte ani în două reprize emisiuni de radio la Radio HIT. Deci da, cunosc presa dină­un­tru și am urmărit cu regret de­căderea profundă. Cu mici excep­ții mai putem vorbi de presă în momentul de față. Asta a început înainte de 2008, dar mai discret. După 2008 a început în forță: au dispărut publicații, au dispărut te­leviziuni, iar celelalte, în cea mai mare parte, s-au tabloidizat. Și acum, presa depinde în primul rînd de partide politice și de politicieni ca­re duc bani cu sacoșa. În România este o chestie absolut sinistră, cînd aceeași persoană devine politician, om de afaceri și proprietar de pre­să, uneori de multă presă, ceea ce practic a transformat o bună parte a presei, dincolo de tabloidizare, în pistol.

Scriitorul crede că actuala clasa politică este „mîloasă”.

Ați căzut și în patima activismului și v-ați declarat vigilent în ceea ce privește scena politică românească, implicîndu-vă și în mai multe mișcări de protest civic.

Nu am căzut în patima asta, ci m-am trezit cu ea chiar înainte de ’89, că nu degeaba mă urmărea Se­cu­ritatea și mi-am găsit dosarul de mii de pagini. Dar din ’90 m-am apucat de activitate civică. Am fost autorul mitingurilor care au strîns și 10.000 de oameni în Piața Unirii prin ’90 – ’91, am participat la crea­rea Alianței Civice, am fost șeful acesteia în județul Iași și membru în conducerea națională. Din păca­te, acea tentativă minunată s-a dus naibii pentru că s-a făcut o prostie cînd Alianța Civică a intrat la gu­ver­nare în ’96 cu CDR. O structură civică nu intră la guvernare, ci sanc­ționează toate guvernările, acesta este rolul ei. După aceea am făcut greșeala de a intra în politică efec­ti­vă. Am fost unul din liderii națio­nali ai Partidului Alianței Civice, liderul județului și președintele Consiliului Județean Iași, doi ani și jumătate. Acești ani au fost drama­tici pentru mine pentru că vedeam prostiile făcute inclusiv de ai mei, mă minunam, dar nu puteam să scriu pentru că nu puteam să fiu și arbitru și jucător și spectator. Apoi am revenit la cariera mea de „freelancer critic”. În 2013 am avut oca­zia să mă alătur tinerilor din „Iașul iubește teii” și mișcărilor care au fost pentru replantarea teilor și pen­tru salvarea altor parcuri: Parcul Expoziției și Parcul din fața Tea­tru­lui Național „Vasile Alecsan­dri”. Nu am merit în asta, numai că m-am dus alături de ei, i-am spri­jit cum am putut, ca și profesorul Mandache Leucov, fostul director al Grădinii Botanice, ca și ing. Io­nel Lupu, poate unul dintre cei mai buni dendrologi din România. Ei sînt niște forțe, sînt tineri și merită ajutați cît putem noi. Astfel încît după doi ani și jumătate, totuși, mișcarea aceasta a avut succes, iar teii vor fi replantați. Și dacă mă gîndesc și la salvările celor două parcuri, aș spune că tinerii și ce­tă­țenii care li s-au alăturat au reușit să oprească niște aberații și să re­pare niște greșeli. Într-un fel, tîmpe­nia lor cu tăierea teilor a dat un elan activității civice grupate și cetățenești, care cam murise.

Deci a fost un rău necesar?

Într-un fel. Eu nu spun că trebuiau tăiați teii, dar măcar am tras un cîștig din asta. A reînviat spiritul civic, cetățenii au obținut trei succese și și-au dat seama că îi pot cenzura pe cei care ne conduc, ceea ce mi se pare excelent. Acesta este rolul nostru, al cetățenilor.

Politicienii trăiesc ca într-un cocon de mătase. După ce ajung pe posturi, nu mai au contact cu realitatea

Care sînt greșelile cele mai supărătoare ale politicienilor români, pe care ajung să le comită în buclă?

Sînt atît de multe că n-aș putea face un inventar complet, dar pro­ba­bil că cel mai deranjant, din care derivă o mare parte dintre greșeli, este faptul că imediat ce ajung în posturi nu mai au contact cu realitatea. Nu numai cu cetățenii, ci și cu realitatea. Ei trăiesc ca într-un cocon de mătase. Din lumea aia a lor li se pare că cetățenii nu con­tea­ză, că justiția nu-i pentru ei, că ba­nii publici sînt banii lor și așa mai departe. De aici pornește totul. Și, desigur, este extrem de deranjantă și corupția. Acum vreo cîțiva ani în „Cotidianul” era un documentar pri­vind banii publici dispăruți, fu­rați. În urmă cu șapte-opt ani estimau suma la vreo 30 de miliarde de euro și pomeneau numai cazu­rile evocate în presă, pentru care existau documente și procese. De atunci mă tem că suma a crescut și mai mult, așa că eu salut activarea Direcției Naționale Anticorupție (DNA). Pe lîngă DNA, se mai în­tîm­plă ceva acum, de cînd s-a schim­bat legea partidelor: apar noi for­ma­țiuni, unele regionale, altele na­ționale. Eu îi sprijin pe copiii de la „Pentru Iași” cu cît pot eu. Ei și tentativele similare au o șansă ma­re. Lumea este nemulțumită de po­litică, iar asta e în favoarea lor. În defavoarea lor este că lumea e nemulțumită de toți. Sigur că se va vedea că ei sînt altfel de politicieni, deci vor trebui să cîștige încrederea ca un cerc înalt, pentru că ei nu au dovedit nimic în privința aceasta. Au dovedit în profesii, în alte ches­tii, dar nu în politică. Nu-i ușor, dar se poate.

Spuneați că în timpul în care ați fost președintele Consiliului Județean Iași vedeați că oamenii din jurul dumneavoastră făceau greșeli și nu puteați să îi sancționați. Nu comunicați cu presa pentru a scoate aceste lucruri la lumină?

Am încercat să tratez salariații de acolo ca pe oameni, deci nu ca animale sau mașini. Cînd am ajuns acolo, ei credeau că-s Zorro, așa că am făcut întîlnire cu o sută și ceva de oameni să le arăt cum sînt de fapt, ce condiții pun: onestitate, ama­bilitate și așa mai departe. În rest nu mă interesează opiniile lor politice, erotice, religioase, etc. Au înțeles asta foarte bine și, cînd am putut, le-am dublat salariile, că erau de mizerie și nu venea nimeni să lucreze acolo. N-a fost ușor, m-a atacat prefectul, fiindcă el nu pu­tea face asta. Banii veneau de la București și nu puteau fi împrăș­tiați. Erau în cîțiva jurnaliști în ca­re nu aveam încredere, deși le dă­deam informații ca să se ocupe. Le spu­neam: „cercetați, eu știu din auzi­te, vedeți acolo”. Și au găsit cîte ceva, dar asta a fost. Am plecat cu diabet de acolo. Toți pleacă din funcții cu ceva: vilă, mașină, conturi în Ci­pru… eu am plecat cu diabet.

Scriitorul îi îndeamnă pe tineri să se implice în mișcări civice.

Făcînd o comparație între politicienii de atunci și cei de acum, credeți că ceilalți aveau mai mult bun-simț decît cei de astăzi, s-a degradat în timp valoarea aceasta?

Asta-i nebunia. Deci motivul meu principal de plecare, pe care l-am făcut public, a fost că plec din cauza proastei calități a clasei poli­ti­ce a momentului, în care nu mă regăsesc. Bun, văzînd cum au evo­luat lucrurile de-atunci încoace, îmi dau seama că ăia erau bieți copii, pentru că atunci mai erau în ad­mi­nistrație și în politică puțini oa­meni care chiar voiau să facă ceva, iar unii chiar se pricepeau la asta. De furat se fura, dar mai blînd de­cît acum. Ăia erau copii și la furat, aveau bun-simț, băgau doar degetul. Ăștia-și bagă amîndouă mîini­le și capul cînd e de furat, este absolut îngrozitor. Asta mă îngri­jo­rea­ză cel mai mult, că nicio tentativă in­ternă de renovare a clasei politice n-a ținut. Este absolut dramatic pentru că ei au selectat după chipul și asemănarea lor, iar dacă cumva au fost unii altfel, i-au modelat sau expulzat. Clasa politică s-a autoreprodus. Dacă ne uităm puțin în sus, vedem aceleași mutre de 15-20 sau chiar 25 de ani, în poziții importante în partide și adesea chiar în stat. De aceea îmi pun speranța în forțele noi care apar acum. Pe de o parte, ele au o șansă și vor mai echi­libra terenul, iar pe de altă parte, cred că vor fi și un avertisment pentru clasa politică tradițională. Să se mai umble măcar la mutre, să mai scoată niște antipatici. Si­gur că va dura, pentru că timp de 25 de ani s-a constituit această clasă politică extrem de mîloasă. Nu spun că nu sînt și diamante în tot noroiul acesta, dar le găsești ușor? Sau transformă cele cîteva diaman­te noroiul?

De la politruci nu pot aștepta nimic, mai mult de atît nu sînt în stare

Credeți că revendicările oamenilor care au ieșit în stradă au fost cele reale sau au fost influențate?

S-a încercat influențarea, dar nu s-a reușit. Din păcate, cele reale nu au fost luate în considerare de noul guvern. Pentru că totuși re­for­ma sistemului electoral era una dintre condiții, iar în primele două versiuni ale programului de gu­ver­nare exista, numai în al treilea nu. Deci practic guvernul acesta este o emanație a revoluției. Nu este un guvern provenit realmente din revendicările străzii.

Atunci cum rămîne cu strada?

În momentul de față, oamenii din stradă au un an la dispoziție să se autoconstituie și să ducă revo­lu­ția pînă la capăt prin vot. De la politruci nu pot aștepta nimic, de la niciunul. Mai mult de atît nu sînt în stare. Trebuie să apară al­ter­native, căci atunci sîntem pier­duți. Ce să aștept eu de la un guvern care într-o zi a trimis trei versiuni de program de guvernare la Parla­ment și la a treia versiune a dispărut singura revendicare autentică a stră­zii. Ce să cred? Ce să mai aștept? Eu am o singură bucurie, aceea că nu durează mai mult de un an această guvernare. Speranțe am legat de factorii ăștia despre care am spus că pot aduce schimbare și sper să se și întîmple asta. Dacă nu se în­tîm­plă, sîntem nenorociți cu toții, inclusiv politrucii, fiindcă situația nu va mai putea fi controlată. Tot au loc explozii spontane sau chiar dirijate, de unii rău voitori. Se poa­te întîmpla ca în ’89, la sfîrșitul anului. Eu nu cred că oamenii, chiar și politicienii aceștia fără minte, pot fi atît de inconștienți încît să nu realizeze. Deși cine-i știe cum stau ei în coconul acela de mătase, din moment ce nu realizează ce se în­tîmplă în jurul lor?

Vi se pare că situația politică din România e stabilă, cel puțin momentan?

Da, practic, în momentul de față avem un guvern de uniune națio­na­lă, de tehnocrați nu este. Cînd aduci funcționari de gradul al 15-lea de la Uniunea Europeană (UE) și-i pui într-un guvern, asta nu în­seamnă că ai tehnocrați, ci bi­ro­crați. Cînd ești nevoit ca la justiție să faci trei nominalizări pînă ajungi la una, iar aia una este marea func­ționară UE – un jurist translator. Durează un an, e sprijinit de PSD-iști, de PNL­iști, de UNPR-iști, de UDMR-iști, deci e clar de uniune națională. Bun, sigur că PSD poate face o figură prin primăvară, să își retragă sprijinul. Eu știu comportamentul partidului, deci asta nu e o proorocie, e o deducție.

Majoritatea politicienilor pot spune liniștiți ca Goebbels – „cînd aud de cultură îmi vine să pun mîna pe pistol”

Spuneați într-un interviu mai vechi că „în România de astăzi cultura nu înseamnă nimic, mai ales pentru politrucime şi chiar pentru societate”. Timpul trecut de atunci nu v-a schimbat părerea?

„O structură civică nu intră la guvernare, ci sancționează toate guvernările, acesta este rolul ei.”

Ca să nu exagerez, niciodată cul­tura, în sensul ei laic, n-a fost pentru toată lumea. Eu cred că în so­cietăți există o constantă statistică cu cititorii, consumatorii de teatru, de operă, de filarmonică și așa mai departe, iar acesta este publicul real. Dacă ea poate fi îmbunătățită, cu atît mai bine. A fost o perioadă după anii ’90, cînd a avut loc o pră­bușire generală. Lumea era atît de prinsă de politică, de televiziune, de toată nebunia asta, încît uitase că mai există și cultură. Țin minte că, prin 2000, avînd niște interviuri cu pictori, cu actori, în emisiunile pe care le făceam, am semnalat că publicul revenise. Deci cam de prin 2000, publicul tradițional, o parte mărit, o parte înlocuit, a revenit.

Credeți că în societatea românească cultura este sugrumată de politicieni?

Ei nu au nicio treabă cu cultura, mai puțin cînd participă la diverse evenimente într-un oraș care vrea să devină Capitală Culturală Eu­ro­peană sau cînd înțeleg că ar exista cultură în preajmă. Majoritatea politicienilor pot spune liniștiți ca Goebbels „cînd aud de cultură îmi vine să pun mîna pe pistol”. Aces­ta este nivelul lor, din păcate. Iar unii dintre ei, teoretic măcar, sînt cultivați. Au făcut școală, unii au fost creatori o bucată de vreme, pî­nă au ajuns acolo unde se creează minți pătrate sau nu știu ce se cre­ează în instituțiile noastre politice.

De la momentul ’89, de la Revoluție, și pînă în prezent, care credeți că este pierderea cea mai mare a românilor?

Pierderea cea mai mare, la ni­vel de comunitate, este a încrederii. Să ne amintim că imediat după 22 de­cembrie ’90 era un ocean de încre­de­re, de optimism, de speranță. As­tea s-au dus. Va fi foarte greu de ob­ținut remotivarea oamenilor. Ori e vorba de lucrurile care dau ener­gie, care pun în mișcare, care duc spre bine, iar toate au fost sufoca­te. Asta mi se pare o pierdere mai ma­re decît toți banii furați sau cheltuiți. Ăia poate-i mai recuperăm.

Vă amintiți de primele generații de studenți cărora le-ați fost profesori? Cum sînt generațiile actuale față de cele trecute?

Din păcate, această comparație nu va fi în favoarea generației de acum pentru că acele calități pe care le-am pomenit anterior pentru națiunea română au suferit ace­lași proces de transformare și la ni­ve­lul tinerilor, ca să spun așa. Am avut generații strălucite imediat după Revoluție, țineam un curs de introducere în meditație la Facul­ta­tea de Filosofie, făceam și seminarii, fiindcă eram numai lector pe-atunci, iar uneori treceau cîte trei ore și noi nu terminaserăm de dezbătut. Cred că dincolo de fondul general de degradare a speran­ței care a funcționat la nivelul societății, un lucru foarte rău a fost desființarea adevăratului concurs de admitere. Prin această metodă se făcea, totuși, o selecție. Asta a fost în jurul anului 2000. După aceea am urmărit degradarea populației școlare. Calitatea ei a crescut acum trei-patru ani, odată cu bacalaureatul jandarmeresc, cel cu camere, care nu prea mai poate fi cum­pă­rat și nici nu se mai poate copia. Eu sînt împotriva jandarmeriei în școa­lă, dar văd că a dus la rezultate po­zitive, deci e clar că e o calitate ge­nerală mai bună. Mai am și noroc fiindcă țin cursul de introducere în științele educației la Facultatea de Psihologie, unde este o concurență foarte mare. La mine la secție, la științele educației, nu e o concu­ren­ță atît de mare, dar fac cu cei din anul al III-lea, care deja mai știu cîte ceva. Sigur că am vorbit de degradare, dar asta nu înseam­nă că nu am avut în fiecare generație de studenți vîrfuri, chiar străluciți, vorbind de proporții. Îmi dau sea­ma fiindcă le dau teste de gîndire, unde nu pot copia, ci trebuie să le meargă mintea. Eu țin cursul in­te­ractiv, iar din discuții îmi pot da seama unde este materie și unde nu este. Studenți buni sînt și acum, dar nu mai sînt majoritari. Însă spe­ranțe sînt.